There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.


Proiect de țară Comments Off on Proiect de țară

Din 21 November 2014

Duminică seara, după anunțarea lui Iohannis drept câștigător, am fost în Piața Universității. La un moment dat a venit și el. Toți din jur i-am cântat “Deșteaptă-te române”, iar el ne-a zâmbit și ne-a făcut cu mâna. Când m-am prins că n-are de gând să țină niciun discurs am plecat. Spre marginea mulțimii, o domnișoară dintr-un grup pe lângă care treceam le spunea prietenilor că i-a zis cineva la telefon că ar trebui să apară și Iohannis. M-am oprit, mirat, și i-am spus că Iohannis e aici de ceva vreme, i-am arătat unde și i-am spus că dacă nu se grăbesc în direcția lui, o să-l piardă. Am lăsat-o mirată. Părea că vom avea un președinte foarte discret pe standardele Pieței Universității.

Nu știu ce proiect de țară a avut Băsescu, dar văd ce proiect i-a ieșit: lasă, la final de mandate, o țară în care conceptul de justiție a căpătat viață, chiar una foarte viguroasă. Nimic altceva, niciun alt proiect nu ar putea da roade în lipsa acestuia. În termeni de construcție, Băsescu a așezat fundația – statul de drept.

După ce nu mai trebuie să mă uit în jos, să mă feresc de capcanele și hăurile hoțiilor inimaginabile despre care aflăm azi cum se petrec de ani de zile în România, eu simt nevoia să mă uit în sus. Așa cum, ca să înțeleg ce va urma, mă ajută să pricep ce-a fost.

Acum ceva timp, la condamarea lui Voiculescu și la reacțiile furibunde ale imperiului său de dezinformare, un prieten mi-a trimis un mail în care apărea paragraful următor: “M-a încercat ieri un sentiment – mă gândesc că sminteala asta a oamenilor care îl plâng pe Voiculescu este identică cu sminteala generalizată care s-a instalat în 1947 în țara asta. Și așa îmi imaginez ce a însemnat, pentru un om care se credea normal, venirea comunismului. Te trezești dintr-odată că trăiești într-un ospiciu în care toți nebunii îți spun că ei sunt sănătoși și bolnav ești tu.”.

Am încercat același sentiment mai de curând, când campania electorală a lui Ponta atinsese apogeul mizeriei și infamiei, cu atacuri la persoană de ultimă speță, minciuni nerușinate pe bandă rulantă și o aroganță nesfârșită slujită fără rest de propaganda deșănțată a posturilor TV aservite. Atunci m-am gândit că, dacă sistemul de transformare a negrului în alb câștigă, impactul la nivelul societății va fi nu de amploarea, dar de natura comunismului. Scara de valori se va fi inversat din nou. Minciuna ar fi înlocuit adevărul în ordinea morală, iar impostura ar fi înlocuit meritul în ordinea socială.

Dar glonțul ne-a trecut pe lângă ureche. 25 de ani n-au trecut, totuși, degeaba. Pentru că glonțul ne-a ratat nu pentru că am avut noroc, ci pentru că ne-am ferit. Ceva în fibra oamenilor a înțeles că pericolul e mortal și am tras tare de noi înșine și unii de alții ca să rămânem în viață. Brucan a greșit doar cu 5 ani.

Cel mai mare rău pe care comunismul l-a făcut României a fost inversarea reperelor: prostul a devenit deștept, mincinosul a devenit om de încredere, incultul a devenit sursă de inspirație, nepriceputul a devenit șef, nimicul a devenit totul.

Ca stat de drept avem acum nevoie de reconstrucția valorilor. Proiectul de țară pe care mi l-aș dori cel mai mult de la președintele următorilor 10 ani e regenerarea elitelor la nivel instituțional. După ce mi-e clar cum arată fundația, aș avea nevoie să văd cam cum ar arăta acoperișul. Vreau să aspir către oameni care mă inspiră să devin mai bun. Pentru că indiferent ce vom hotărî să construim împreună, construcția va fi exact atât de bună cât vom fi noi de buni. Nu pot exista elite autentice într-un stat măcinat de corupție, necinste și impostură. Dar acum avem o șansă.

Toți ne dorim reforma clasei politice de când a apărut ea. Însă am sperat întotdeauna că minunea se va întâmpla din interiorul ei. Că o să vină un om sau o mână de oameni și o să facă curățenie în partide, în minstere și în primării. Poate nu asta e calea. Poate cele mai eficiente instrumente de reformă politică sunt justiția (că nu mai pot fura) și elitele (că nu mai pot spune și face prostii). Adică vor exista criterii de integritate și de comparație. Iar ele vor filtra politicieni mai bine decât orice șef de partid, de servicii sau de televiziune.

Președintele e omul aflat cel mai sus în edificiul nostru social. Ce menire mai înaltă ar putea avea, în acest moment al României, decât să încurajeze și să întărească formarea elitelor autentice ale națiunii? Iar Klaus Iohannis pare a avea datele potrivite pentru asta, ca niciun alt președinte până la el. Prin elite nu înțeleg o listă de savanți sau de intelectuali. Înțeleg persoane cu o conduită morală și profesională respectabilă, prezente în spațiul public, și pe care noi, ceilalți, îi putem alege drept modele. În orice domeniu și la orice nivel. Oamenii ăia care fac cel mai bine lucrurile bune. Și care îi fac pe cei din jur să își dorească la fel. În administrație, în sănătate, în educație, în cultură sau în diverse profesii.

Însuși Iohannis servește, în acest moment, drept un astfel de model, în maximă opoziție cu anti-modelele care ne-au poluat spațiul public în ultimii ani dar care, iată, lăsate la cârma țării și a mijloacelor mass-media, au putut suci mințile a aproape jumătate din țară. Poate șansa lui și a noastră stă tocmai în faptul că e atât de exotic pentru peisajul dâmbovițean. E surprinzător de normal. Scoate din noi așteptări și comportamente pe care le consideram caduce, inutile, ba chiar contraproductive. Politețea, măsura, bunul-simț, respectarea cuvântului dat devin din nou cool. S-ar putea ca o bună perioadă să avem numai surprize de la el. Să facă și să spună altfel decât ne-au obișnuit până acum mai-marii politicii autohtone care au trecut sau nu prin Piața Universității. Însă România e mult mai mult decât politica ei, deși uneori nu pare.

În România asta de dincolo de politică ar putea Iohannis să lase cea mai valoroasă moștenire, peste 5 sau 10 ani. Ar putea avea determinarea să pună bazele sociale și instiuționale ale unor elite sub a căror influență românii să aibă din ce în ce mai puțină nevoie de politicieni. Ajunși acolo, am putea muta liniștiți capitala la Sibiu, la Cluj sau la Iași. Poate chiar la Constanța.

Cum ne uităm la ei 1

Din 25 June 2014

Recent începutul scandal din familia pre­zi­dențială e un bun prilej să reflectăm asupra modului în care ne uităm la politicieni și, în general, la oamenii publici. Suntem împărțiți în câteva categorii.

Prima e formată din cei pe ca­re subiectul nu-i mai in­te­resează. Pentru care toți po­liticienii sunt incompetenți și ticăloși, deci vinovați de tot ce se întâmplă rău în țara as­ta. Pentru ei, acest scandal nu e decât a mia re­con­fir­ma­re că au dreptate. Faptul că, pe măsură ce nu-i in­te­re­sează mai tare, vor avea din ce în ce mai multă dreptate, nu pare să-i de­ranjeze.

A doua e formată din antibăsiștii radicali. Și ei sunt împărțiți în două subcategorii. Una e cea a antibăsiștilor de partid și de trust media. Ăș­tia-s oamenii pentru care dispariția lui Bă­ses­cu de pe scena politică va fi vecină cu recon­versia profesională, emoțională și mentală. Vor trebui să învețe din nou să meargă pe pi­cioarele lor, neajutați de Băsescu. Am fi ten­tați să zicem că nu va fi o așa mare problemă și ei vor fi reorientați rapid de către stăpânii lor înspre o nouă pradă. Dar asta nu va fi ușor deloc, pen­tru că nu mai există la ori­zont o pradă ca Băsescu, ca­re să fie atât de puternică în­cât să poată lătra la ea atâția atârnători. Aparatul politic și mediatic antibăsist împreună cu publicul lui s-au dezvoltat atât de mult în lupta cu „dic­tatorul“, încât orice țintă ul­terioară va fi acut insu­fi­cien­tă. Citește mai departe →

Mese puține, scaune multe 3

Din 10 June 2014

Plănuita unificare a PDL și PNL ar fi un semn de normalitate politică. Pentru că PNL stă în mod normal lângă PDL, iar PSD lângă PP-DD, UNPR și PC. Toți vin din FSN, dar primii vor să treacă la următoarea etapă, în timp de ultimii vor să se în­toarcă la etapa de dinainte. La fel de clar e că o mișcare po­litică nouă n-are votanți în România. Așadar, jocurile po­litice ale următorilor ani se vor face în principal în in­te­riorul a două blocuri politice mari, cam ca peste tot în Europa civilizată.

Singura necunoscută pentru 2016 rămâne PMP. Oricât de strâmbă a fost lansarea la apă a partidului prezidențial, ni­meni nu-i poate lua lui Băsescu meritul esen­țial de a fi creat în România o justiție pu­ternică și independentă. Pentru asta va ră­mâ­ne în istorie, indiferent de alegerile mai mult sau mai puțin inspirate pe care le-a făcut în materie de aliați politici. Această uriașă rea­lizare îi va acoperi orice alte eșecuri.

Dar până la istorie, condiționările politice ale prezentului vor mai da încă mult de furcă președintelui și apropiaților săi. PMP se află în­tr-o postură inedită. Deși e partidul preșe­din­telui, se vrea un partid an­ti­sis­tem. În mod paradoxal, s-ar putea ca vân­tul care va um­fla pânzele PMP să fie tocmai contopirea PDL-PNL. Citește mai departe →

În căutare de valori 1

Din 27 May 2014

„Valoarea cea mai importantă nu este pia­ța liberă, ci este o societate deschisă, transparentă și liberă, unde corupția e considerată un dușman, guvernul e răs­punzător și cinstit, iar oa­menii pot reuși, indiferent de poziție, și sunt tratați cu demnitate.“

Dacă citim cu atenție fraza de mai sus, rostită de vice­președintele american Joe Biden în discursul de la Co­troceni, constatăm lesne că, la 25 de ani de la re­vo­luție, România arată exact pe dos. Singurul lucru care ne-a mânat cu adevărat, care ne-a dictat constant evo­luția a fost dorința de a avea o piață li­beră. De a putea cumpăra și vinde orice. Asta ni s-a părut esența și totodată ex­presia supremă a capitalismului.

Biden zice explicit că nu e așa. El vorbește în primul rând de transparență, răs­pun­dere și echitate. Toate, în mare suferință în România, dacă te uiți dinspre Vest, dar în armonie, dacă te uiți de aici. Pentru că PSD, partidul care de 25 de ani obține cel mai mare procent de voturi la fiecare alegeri, a promovat sistematic exact con­trariul: lipsa de transparență, lipsa de răs­pundere în fața legii și a cetățenilor și o totală inechitate în felul în care oamenii au putut reuși sub guvernările lui. Citește mai departe →

Electoratul de dreapta, alegeri grele 6

Din 12 May 2014

S-au terminat și alegerile europarlamentare din România. Aproape imediat cum au în­ce­put. E clar deja că partidelor le e indiferent câți și ce fel de parlamentari trimit la Bru­xel­les. Pentru cele de pe dreap­ta, cel puțin, miza e p­o­zi­țio­narea pentru negocierile de unificare de după 25 mai. În strania logică a politicii ro­mânești, rostul tuturor sci­ziunilor și atacurilor fratricide din ultimul an e marea îm­păcare. Nu ni se mai cere să votăm pentru ce votăm, ci pentru ce urmează să votăm. Aportul de democrație ori­gi­nală al României în Europa continuă voios.

Iar cel mai voios, pentru încă vreo două săp­tămâni bănuiesc, e președintele Băsescu. Op­țiunea lui, veche, dar mereu reînnoită, pentru Elena Udrea ne-a intrigat din nou pe cei care aș­teptam ceva mai mult de la domnia sa. Și de la finalul domniei sale. Această ieșire din scenă, cu miza pe câștigătorul imposibil, e o încununare nefericită a fantasticelor lupte pe care președintele le-a dus în ultimii zece ani, împotriva oricăror obstacole.

Primul președinte de dreapta postdecembrist a fost răpus de un sistem ti­căloșit, al doilea, de o femeie loială. Noi, votanții de dreap­ta, suntem răpuși sistematic de lipsa președinților noștri de înțelegere a ceea ce ne-am dori să reprezinte în numele nostru. Dar, cum e foarte po­sibil ca președinții să știe mai bine ca mine ce-și doresc vo­tanții de dreapta din Ro­mâ­nia, o să vorbesc doar în nu­mele meu. Citește mai departe →

Nu am chef azi 4

Din 30 April 2014

Inundațiile recente au scufundat și ultimul pe­tec de speranță pe care-l mai nutream des­pre cine ne conduce. Nu mârlănia colocvială a prim-ministrului României m-a frapat cel mai tare. „Mă“, „fă“, „bă“ și al­tele asemenea fac parte dintr-un repertoriu oarecum generalizat în care politicienii noștri reușesc sistematic să confunde lipsa de prețiozitate cu lipsa de respect. Abia re­plica următoare către mi­nis­trul Apelor m-a lăsat mască: „aveai chef de niște inun­dații?“. Și mască am rămas, pentru că n-am găsit niciun sertar în care să pun formularea asta.

M-am lămurit abia la câteva zile după acest episod, când am fost martor la un altul. Se pe­trecea într-un oraș sărac, undeva în România. O companie mixtă a sprijinit în ultimii ani, cu sume considerabile, proiecte sociale ale pri­mă­riei (parcuri, școli, grădinițe etc.). Acum, o delegație de la vârful companiei, formată din aproximativ zece români și străini, venea în vizită la primărie, pentru lansarea celui mai nou proiect, construcția unei clădiri pentru ser­vicii sociale ce avea să fie donată, la ter­minare, primăriei. În ușă, primarul dădea mâ­na, oarecum absent, cu oamenii care intrau, disciplinați, pe rând. După câteva strângeri de mâini, edilul dă ochii peste cap și zice: „Bă, frate, da’ mulți mai sunteți!“. Citește mai departe →

Munca la români 5

Din 25 April 2014

Să zicem că aţi luat un credit, ați înființat o firmă, aveți un produs foarte bun, clienții l-ar cumpăra, dar competiția nu stă degeaba, aveți planuri mari și tot ce vă mai trebuie sunt niște angajați care să vă ajute în drumul spre succes. La interviuri apar sistematic oameni care, la secțiunea întrebărilor pentru voi, sunt interesați să afle, în ordinea asta: ce salariu le oferiți, ce garanții de siguranță a jobului le oferiți, cât de interesantă e munca pe care le-o propuneți, ce beneficii colaterale mai pot obține și cât de mult stres vor trebui să suporte. Îi angajați cu încredere și bucurie?

Dacă ați răspuns cu da, sunteți norocoși și fericiți. Veți avea de unde alege, pentru că acestea sunt cele mai importante criterii după care românii își aleg un job, conform unui studiu realizat de Daedalus Millward Brown în august 2013, în șapte țări din regiune.

Dacă ați răspuns cu nu, ca mine, va trebui să schimbați metoda de recrutare și să faceți noi interviuri. Ca să ajungeți la acei români, puțini, pentru care foarte importante sunt satisfacția lucrului bine făcut și oportunitățile de dezvoltare personală. Adică acei oameni care vor să devină mai buni făcându-și treaba mai bine. Citește mai departe →

Fărașe “made in USA” Comments Off on Fărașe “made in USA”

Din 15 April 2014

Ceea ce noi vedeam foarte clar din interior, de la Washington și Bruxelles se vedea un pic aburit. Știu asta nu doar din auzite sau citite, ci și din discuții cu oficialii lor. Corupția en­demică, sistemică a ad­mi­nis­trației centrale și locale a unei țări nu e o problemă. E o cangrenă. Ea distruge, în­cet și sigur, întreg țesutul social. După care se extinde la vecini. Deși poate suna ci­nic, șansa noastră a fost cri­za din Ucraina și anexarea Cri­meei de către Rusia. Două masive state estice, profund corupte, aproape iremediabil, am fi fost tentați să spunem acum câteva luni.

Dar uite că unul dintre ele și-a activat an­ti­corpii, cu sacrificii grele, dar a făcut-o. Aceas­tă mișcare disperată a trezit, pe de o parte, bătrâna bolnavă din Est, maica Rusie, care a profitat rapid și i-a amputat vecinei teritoriul, iar pe de altă parte, bătrânul Occident, căzut de două decenii într-un soi de letargie au­to­suficientă bazată de iluzia că, odată cu dez­membrarea dușmanului tradițional, URSS, trea­ba se va rezolva încet, dar sigur.

Lăsată de capul ei, treaba nu doar că nu se rezolvă, ci se complică. Citește mai departe →

Psihologi obsedați de manageri psihopați 3

Din 2 April 2014

A spune că unii manageri de top sunt psihopați e un truism inutil. Așa sunt și unii avocați, preoți, profesori sau artiști. Chiar și unii psihologi. A spune că majoritatea managerilor de top sunt psihopați e o aroganță gratuită. Obsesiile nu fac diferențe, sunt la fel de păguboase indiferent de meseria gazdei. Când ele devin, însă, măsura lucrurilor și, în special măsura profesională cu care evaluăm stările de fapt, intrăm pe o gheață foarte subțire.

Probabil că, prin natura meseriei, mulți psihologi intră în contact mai degrabă sau doar cu manageri cu o simptomatologie de psihopatie acută. În cei peste 20 de ani de când mă învârt în lumea business-ului autohton am avut șansa unor interacțiuni ceva mai bogate. Da, există oameni cu probleme de comportament la vârful ierarhiilor din companii. Însă, în egală măsură, există oameni care sunt modele de comportament pentru cei din subordine. Între acești poli dăm de o majoritate de manageri care se străduiesc din răsputeri să-și îndeplinească obiectivele pentru care sunt plătiți și să-i ajute și pe alții să facă asta.

Acest efort e guvernat, cel mai adesea, de presiuni al căror număr și intensitate psihologii nu le pot nici măcar visa, darămite trăi. În lumea reală accesul la o funcție de conducere nu e o plimbare în parc sau o reverie pe canapea. Nu există un consiliu de înțelepți care îi invită în capul mesei pe cei mai atenți, mai sensibili, mai pricepuți și mai devreme acasă dintre noi. E o luptă pentru putere care are în centru performanța și în jurul ei capacitatea de a crea și menține relații productive. Adică în stare să producă valoare. Citește mai departe →

Cum se desface? 1

Din 1 April 2014

Am văzut de curând, în cadrul festivalului One World România, un documentar foarte provocator – Cum se face, realizat de regizorul polonez Marcel Łoziński între 2002 și 2006. Pelicula putea foarte bine să fie filmată oricând în România ultimilor 25 de ani.

Totul a plecat de la un interviu dat de Piotr Tymochowicz, un cunoscut consultant de me­dia și PR pentru politicieni de vârf din Polonia, în care acesta pretindea că nu e nicio d­i­fe­rență între a crea brand de politician și a promova o mar­că de proteze dentare. Așa a apărut ideea de a recruta o mână de tineri polonezi obiș­nuiți pentru a-i transforma, în urma unor traininguri și exer­ciții riguroase, în poli­ti­cieni de succes. Echipa de filmare a fost alături de acest demers, în punctele sale mai importante, pe parcursul a pa­tru ani.

Cum e de bănuit, pe ecran se întâmplă lucruri care te lasă cu gura căscată. Sentimentul de perplexitate e accentuat și de faptul că în fa­ța ochilor tăi nu se derulează un film artistic, o ficțiune, ci un documentar, cu oameni reali care nu joacă pe nimeni, ci încearcă să câș­tige un rol de influență în spațiul politic, aju­tați de profesioniști de top. Citește mai departe →



↑ Sus