There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.


Cum ieşim din ce-am intrat?

Din: 23 June 2009

(articol apărut în numărul din 23 iunie al Revistei 22)
Am intrat într-un cerc vicios. Pe măsura ce ne înjurăm mai tare politicienii, câştigă teren politicieni mai demni de înjurat.
Politica e o meserie. Ca în orice altă meserie, te duci la serviciu, faci ceva şi apoi te uiţi să vezi ce-a ieşit. Dacă tot timpul ţi se spune că a ieşit prost, şi asta în principal din cauză că tu eşti în neregulă, şansele să dezvolţi o atitudine pozitivă faţă de ce faci sau faţă de cei pentru care faci sunt minime. Practic, sunt zero.

Să ne gândim pentru o clipă fiecare la noi înşine: cum ne-am simţi să ne ducem în fiecare zi la un job la care să putem paria dinainte că, aproape orice am face, clienţii noştri vor fi nemulţumiţi, ne vor apostrofa şi ne vor condamna public? Cam cu ce tragere de inimă ne-am trezi dimineaţa şi cu ce respect de sine am adormi noaptea?

Şi atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu şanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poţi să nu-ţi pese de ce părare au ceilalţi despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găştii care te ţine în braţe. În felul ăsta cercul se închide şi profeţia se împlineşte – politicienii sunt corupţi, nesimţiţi şi nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?

Simt o întrebare legitimă lângă ureche: “Şi ce-ai vrea, sa-i lăudăm?”. Nu, n-aş vrea să-i lăudăm. Pe toţi. Dar n-aş vrea nici să-i criticăm. Pe toţi, tot timpul. Nu pot să nu plec de la premisa că există, între politicienii români, şi unii care sunt frecventabili şi care, din când în când mai fac şi lucruri bune. Pe ei cred că ne-ar ajuta să îi apreciem mai mult, mai curajos, mai apăsat, în spaţiul public românesc. Pentru ca şi ei şi altii ca ei să aibă un interes în a face lucuri bune, bune în accepţiunea celor pentru care sunt făcute. Să simtă în mod explicit că merită efortul, că se aleg cu ceva important dacă se comportă într-un fel mai bun decât alţii.

Ştiu că aprecierea aproapelui nu e un obicei larg răspândit în societatea românească. Ca să fiu şi mai tranşant, e atât de puţin răspândit încât, atunci când apare, e privit mai degrabă cu suspiciunea unor motivaţii oculte. Dar totuşi trebuie început de undeva.

În mediul de business există studii documentate care demonstrează că, pentru a fi constructiv, adică pentru a ajuta o persoană să progreseze, să devină mai bună în ceea ce face, feedback-ul pe care ea îl primeşte de la altcineva trebuie să fie într-un raport de 1 la 3 până la 1 la 5 între remarcile negative şi cele pozitive. Adică mult mai multe pozitive decât negative.

Ăsta e un raport foarte contracultural pentru România. De neconceput pentru mulţi. Pentru că cei mai mulţi creştem, de mici, cu un raport invers. Care ne şi “ajută” să creştem invers. În loc să acumulăm din ce în ce mai multă încredere în noi, dezvoltăm din ce în ce mai multă neîncredere. În loc să deprindem bucuria de a îi aprecia pe alţii, dobândim dependenţa de a-i critica. Cu deplină bună intenţie, bineînţeles, facem asta în intersul lor, să-i ajutăm să-şi corecteze greşelile, să fie mai buni. Doar că rezultatul e tocmai pe dos. Cei asupra cărora ne revărsam cu insistenţă criticile bine intenţionate devin din ce în ce mai defensivi, mai agresivi, mai surzi la critici. Deci mai criticabili. Cercul vicios se închide iarăşi, fatidic.

Şi atunci cum se poate rupe lanţul care ne ţine pe toţi nemulţumiti şi de noi şi de ceilalţi?
Nu fac aici o pledoarie pentru laude nefondate, gratuite, pentru oricine, doar de dragul de a mima un raport optim. Spun doar că între deloc şi de tot e foarte mult loc. Pe care am putea să-l umplem cu opinii autentice, însă în ambele talere ale balanţei. Dacă binele e considerat normal, deci nu merită atenţie, iar răul trebuie semnalat perpetuu cu surle şi trâmbiţe, tuturor ne va fi doar din ce în ce mai rău.

Revenind la politică, înţeleg că propunerea poate suna aiurea pentru peisajul mass-media româneşti, dar îmi asum postura excentrică. Dacă aş lucra pentru o publicaţie, un radio, o televiziune, şi aş vrea să fac ceva în plus pentru ţara asta, aş încerca un exerciţiu: la fiecare 5, 7 sau 10 relatări negative despre politicienii români, să dau şi una pozitivă. Vorbesc acum de acele vehicule mass-media în care alegerea inteligentă e posibilă, adică nu de acelea în care prostia e la putere sau de acelea în care atacurile comandate fac legea.

Iar aud o întrebare: “Şi de unde să dau o relatare pozitivă, dacă toţi fac numai porcării?”. Păi, ca să o dau trebuie să o găsesc. Ca să o găsesc, trebuie să o caut. Aşadar trebuie să-mi pun perechea de ochi şi de urechi care se uită după lucruri bune. Ceea ce, cum ziceam mai devreme, nu-mi vine chiar natural, pentru că n-am crescut aşa şi nu sunt încurajat aşa. E nevoie să fac un efort, să vreau să văd şi lucurile bune, care sunt mai greu de observat decât cele rele pentru că ele nu ies la fel de tare în evidenţă. Tocmai de aceea, odată găsite, ar trebui ajutate să iasă în evidenţă, ca să ne putem simţi şi noi un pic mai bine că avem în preajmă politicieni care fac pentru noi şi lucruri bune. Şi să-i facem şi pe ei, chiar dacă puţini la număr, să se simtă cât de cât apreciaţi, ca să îşi dorească şi alţii să continue alături de ei. Nu le-am face lor o favoare, ci nouă un mare serviciu.



1 Trackbacks/Pingbacks

  1. 27 06 09 10:11

    Cum îi creşti, aşa îi ai | bucurenci.ro

6 to “Cum ieşim din ce-am intrat?”

  1. m says:

    Mai e un cerc vicios in zona, care e reprezentat de media. Media prezinta lucrurile negative pentru ca alea vand, pentru ca mentalitatea consumatorilor de media e de asa natura, iar ei normal ca au aceasta mentalitate atunci cand sunt mereu bombardati cu informatii de acelasi tip.

    Ma uitam acum cateva zile al cum comenta R.TV programul ala cu prima casa….abia asteptau sa gaseasca ceva de reprosat. Si incep cu exemple de genul “a fost si in Ungaria asa ceva, nu chiar asa, dar a esuat ! asa o sa fie si la noi”.

  2. alecs says:

    mai e si alt efect: Eu de exemplu de aproape un an am renuntat total sa mai privesc televiziunile de stiri. Iar daca acum cativa ani citeam zilnic 3-4 ziare, acum m-am limitat la 1-2 ziare locale. Printre altele si pentru ca m-am saturat sa nu aflu nimic pozitiv!

  3. Florin says:

    Cred ca iesim incepind sa admiram public. E un exercitiu mai dificil si cu siguranta mai riscant. Insa alta solutie decit a actiona nu exista. TED e o institutie care a crescut tocmai pe exercitii discrete de admiratie. Eu cred ca ar merge un site care sa fie un fel de TED romanesc. Nu cu conferinte, ca e logistica naibii, dar cu stiri si oameni care fac lucruri bune, care mai au curaj, luciditate, etc. Interviuri, materiale scrise. Nu e greu de facut daca stringe o masa minima de colaboratori care inteleg sensul demersului.

  4. Un articol care îmi dă de gândit…
    Mulţumesc!

  5. Iulian Boia says:

    @ Florin: O veste buna pentru tine si pentru noi toti, cativa tineri entuziasti lucreaza la organizarea unei conferinte TED in Romania! (http://tedxbucharest.com/)

    Acum ceva timp scriam si eu un scurt articol pe tema asta (http://oideebuna.blogspot.com/2009/04/pe-cand-un-ted-rominesc.html) si ma bucur sa vad ca se vehiculeaza din ce in ce mai des o idee de felul asta!

    Numai bine!

  6. Alexis says:

    Of, ce bine ar fi daca as putea premia acest articol..Intr-un fel, cred ca toti stim cum functioneaza lucrurile, pentru ca simtim noi insine aceasta nevoie de incurajari..totusi, nimeni nu a articulat acest aspect important in felul clar in care l-am gasit aici!






↑ Sus