There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.


Coşciugul mass-media

Din: 27 July 2010

Comerţul cu moartea a devenit cea mai profitabilă afacere a mass-media româneşti. Deschizător de drum a fost OTV, cu inepuizabilul caz Elodia, iar apoi, mai toate mijloacele media, care condamnau vehement televiziunea de garsonieră ca fiind o pată pe obrazul jurnalistic al României, i-au călcat docil pe urme.

Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.

Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism?

În mass-media occidentale, un deces al unei persoane cunoscute ţine prima pagină mai mult de două-trei zile numai dacă evenimentul cu pricina are repercusiuni economice, politice sau sociale. Altminteri, el trece rapid din zona publică, în care e adus de notorietatea personajului, în zona privată, acolo unde îi este, de fapt, locul.

Mass-media româneşti par a nu fi deprins această distincţie. Nici în cazul deshumării dictatorilor, nici în cel al sinuciderii artistei nu putem vorbi de niciun fel de impact social. Ambele sunt evenimente care au relevanţă şi încărcătură emoţională autentică doar pentru cei apropiaţi. Pentru restul, e făcătură. Profitabilă, ce-i drept, dar făcătură.

Înţeleg că principalul ingredient pe care mass-media îl caută pentru a crea şi propaga o ştire este emoţia. Mai înţeleg şi că moartea creează emoţii dintre cele mai puternice. Nu înţeleg însă de ce trebuie să fim toţi făcuţi părtaşi la emoţii care n-ar trebui să ne privească. De ce trebuie exhibate mediatic, săptămâni întregi, fără nici o minimă reţinere, disensiuni familiale ale unor persoane despre care până mai ieri nimeni nu ştia că există?

Pare că reţeta Elodia a ajuns reperul jurnalistic al României. Ea va trebui, deci, predată în şcolile de jurnalism şi însuşită ca tehnică infailibilă de succes în şcolile de jurnalism din România. Dan Diaconescu se transformă, încet şi sigur, din oaia neagră a mass-media într-un jurnalist vizionar, un creator de bune practici şi standarde profesionale.

Cum trăim devine din ce în ce mai puţin important. Important e să mai moară cineva cât de cât cunoscut din când în când, ca să mai putem intra cu picioarele în viaţă şi suferinţa câte unei familii năucite de pierderea cuiva drag şi de câştigarea instantanee a unei notorietăţi nesperate. Mass-media sunt mereu pregătite să exploateze cinic, nemilos dezechilibrul emoţional al oricărei rude îndurerate, dispuse să condamne pe oricine şi oricum pentru pierderea suferită.

Genul acesta de abordare mediatică ne omoară pe toţi. Poate că unii trăiesc mai bine de pe urma acestui comerţ mortuar, însă, pentru majoritatea, el nu are cum să fie de bun augur. Spaţiul privat se amestecă cu cel public într-un mod nepermis, iar odată cu persoanele care nu sunt lăsate să moară în linişte mor şi aspiraţiile noastre la o societate decentă.

Nu ştiu dacă în România mai merită să trăieşti, dar sunt sigur că nu merită să mori. Mass-media sunt în stare să-ţi deschidă coşciugul, să se aşeze lângă tine pentru o poză şi un interviu senzaţional, în direct şi fără menajamente. Dacă nu mai mişti, mişcă ei un pic zoom-ul şi luminile. Dacă nu poţi răspunde tu, sigur va dori cineva dintre cei care se uită la tine de sus, de pe marginea gropii. Eşti mort, dar, înainte de a fi hrană pentru viermi, mai trebuie să hrăneşti neapărat ceva: ratingul emisiunilor cu cel mai mare succes din România – cele despre morţi.
(Articol apărut în numărul din 27 iulie al Revistei 22)



3 to “Coşciugul mass-media”

  1. Iulian Boia says:

    Felicitari pentru articol, e foarte reusit din punctul meu de vedere!

    Numai bine!

  2. m says:

    Speram sa nu scrieti si Dvs. despre asta. Sunt destui care condamna demersul.
    Dar acum c-ati facut-o, ma gandesc ca poate-i mai bine sa li se repete (repetitia e mama invataturii, nu ?!) cat e de imoral ceea ce fac.
    In incheiere, stiti ce m-a intrebat copilul meu de 3 ani 10 luni, care nu priveste televizorul decat la programele Disney din weekend, si alea cu masura ?! “Mama, de ce la toate filmele apar intr-un cerculet cifrele 1 si 2 ? ” (Desigur, e treaza pana la orele 22:00 cand mai urmareste tata-sau cate un film). In lumina acestei intrebari, nici nu vreau sa ma gandesc cam ce informatii primesc copiii mai mari care aud – chiar si involuntar – ce se discuta la emisiunile urmarite de parinti.
    Sa ne rugam de sanatate. La cap.

  3. Petre says:

    Multumesc pentru articol!
    Azi am mai citit un articol de-al lui Dan Tapalaga pe aceiasi tema, pe care-mi permit sa-l pun aici.
    Oameni buni- numai de la NOI FIECARE poate veni SCHIMBAREA in bine…

    “Acum cateva zile, in curtea unui spital de copii din Cluj: in linistea unei dimineti de sambata, un tata isi cara dupa el copilul cu handicap grav, pe sub ferestrele saloanelor, intr-un fel de plimbare. Copilul urla – un tanguit macabru, un plans bolnav si trist – urla continuu. Parintele tace, il mangaie, implora baiatul care nu-l aude si nu-l pricepe, sa nu mai planga. Parinte si copil, singuri cu durerea lor, in curtea spitalului. La etajul doi se deschide brusc o fereastra.

    Cum scoate capul, o femeie intre doua varste tulburata din somn racneste in directia sursei de galagie:
    – Liniste! Nu ne putem odihni! Faceti baiatul sa taca!
    Baiatul, cu mersul lui impleticit, atarnat de gatul tatalui, urla, plange, cu ochii dati peste cap. Parintele isi vede de mersul lui resemnat, de mangaieri si alintari. Exasperata, femeia isi lungeste gatul peste pervaz si vocea stridenta plezneste din nou, fara mila:
    – Faceti baiatul sa taca! E prea multa galagie si nu putem dormi!
    Abia acum parintele pare s-o auda. Cumva mirat, uluit de agresivitatea femeii, isi ridica ochii spre fereastra. In linistea din curtea spitalului sparta de bocetul copilului bolnav, raspunde calm:
    – Plansul nu vine cand vrem noi. Ati putea avea mai multa intelegere pentru un copil cu handicap. Ce vreti sa facem? Sa plecam din spital?
    Femeia le arunca o privire vitriolanta, tranteste fereastra si dispare in salon. Fara scuze, fara vreo umbra de regret sau compasiune.

    N-as putea spune cine pe cine contamineaza. Noi pe ceilalti, sau ceilalti pe noi. Televiziunile lumea isterica din jur sau invers. Scena de mai sus se multiplica la nesfarsit, ne izbeste in plin de indata ce pasim afara din universul domestic. Agresivitatea gratuita, indiferenta macabra, lipsa de intelegere fata de durerea altuia au ajuns un mod de viata, un mod de a ne tari un destin mizerabil prin praful istoriei.

    Toate gesturile mici de peste zi – de la sofatul in trafic la inghesuiala din supermarket, de la serviciile proaste la marlania de pe litoral (cititi aici o intamplare cu huligani, clasica) – se consuma intr-un ritual de razboi vesnic cu lumea din jur. Cine si cum ne goleste, incet, universul nostru domestic de ultimele farame de umanitate? Cum am ajuns atat de abrutizati, de acriti si de fierti in zeama urii fata de celalalt?

    Puteti insira, pe ata explicatiilor, tot ce stiti deja: de vina sunt criza, cei 50 de ani de comunism, lipsa de educatie, balcanismul, romanismul, alienarea consumismului, salbaticia capitalismului de tranzitie, rasturnarea valorilor, de vina sunt Basescu sau Boc, Geoana sau Ponta, depinde de perspectiva. Ne strica tihna mogulii cu televiziunile lor morbide, sapand neobositi dupa sinucigasi si Ceausesti, dupa cadavre si circ. De vina sunt tot timpul altii si cauzele le gasim in afara noastra. Noi suntem mereu puri intr-o lume impura, otravita chiar, iremediabil rea. Ne jelim mereu ca ne-a lovit soarta nedreapta, ne blestemam ceasul cand ne-am nascut aici, in Romania, dar nu iesim din nemiscare. Asteptam sa se schimbe intai jungla, abia apoi noi, animalele risipite prin ea.

    Cu constiinta adormita pe asternutul resemnarii eterne, gandurile si faptele noastre intra pe nesimtite in hora agresivitatii cotidiene. Ne infruptam din voluptatea injuraturii si ne racorim creierii incinsi in apele micilor razbunari. Ne trezim intr-o buna zi la fel ca ceilalti, clonele raului, desi ne credem profund diferiti, buni si drepti.

    Ne afundam in violenta cu telecomanda in mana, insotiti de presa filistina de astazi si autosuficienta ei stupefianta, dar contagioasa. Cu lipsa lor de intelegere fata de micile drame, la fel ca femeia din fereastra, cu dispretul lor fata de viata intima in momente tragice, televiziunile au transformat Romania intr-un fel de spital de alienati si isterici. Spatiul public s-a comprimat intr-un tipat strident, intr-un latrat ruginit, obositor.

    Scuipati apa de mort din care se adapa ratingul televiziunilor si coborati intre vii.

    Si veti vedea ca, acolo, intre vii, sunteti si voi. Numai astazi incercati o clipa sa va ganditi: eu cum sunt? Altfel? Oare? Total diferit de ceilalti? Cand v-ati bucurat ultima data? Cand v-ati lasat orbit de frumusete? Cand ati cautat-o pe chip oamenilor intalniti aiurea, pe strada sau asteptand metroul? Cand ati compatimit, cand ati fost generos si sincer? Acum cat timp? Cand le-ati zambit celor care v-au bruscat?

    Cand v-ati bucurat ultima data o jumatate de ora respirand aer curat, intr-un parc adevarat, cu copaci adevarati, cand v-ati lipit cu adevarat inima de veselia unui copil sau de singuratatea unui batran? Cand v-ati destainuit durerile, amorurile sau pur si simplu spaimele, fata in fata, respirand acelasi aer cu cineva drag, si altfel decat spovedania rece si insigurata, pe mess, mail sau chatroulette?

    Numai astazi, numai astazi ni se intampla sa ne regasim, in treacat, cinci minute. Numai astazi ni se intampla sa ne amintim, vag si cu un zambet ironic pe buze, de intelegere si compasiune. Simtiti si voi, dar nu va puteti reprima un gand: omul asta a luat-o razna? De maine, revenim, cu bata ridicata, in fata pesterii. Si din acest motiv, astazi, numai astazi, voi inchide putin comentariile. Bucurati-va de vacanta sau de o seara frumoasa. “






↑ Sus