There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.


Cărţi

Soluția Schopenhauer
de Irvin Yalom
Editura Vellant, 2011
Prestigiosul romancier şi psihiatru Irvin Yalom oferă în acest roman una dintre cele mai minuţioase şi realiste descrieri ale terapiei de grup, alăturând investigaţiei pshihologice o savuroasă biografie a filosofului german Arthur Schopenhauer.

O explorare a psihologiei, filosofiei şi umanităţii, Soluţia Schopenhauer spune povestea lui Julius Hertzfeld, un apreciat psihoterapeut care descoperă, la vârsta de 60 de ani, că este pe moarte. Conform prognosticului doctorului său, mai are un an de trăit, an în care Julius, de fapt, învață să moară. Forţat să îşi reexamineze viaţa şi munca, acesta se reîntâlneşte cu un fost pacient pe care nu reuşise să-l vindece, dar care, în mod miraculos, susţine că viaţa i s-a transformat după ce a citit filosofia pesimistă a lui Schopenhauer. De aici porneşte povestea celor doi, o poveste despre existenţă şi dialog, despre misterul şi forţa relaţiilor interumane, în care rolurile de doctor şi pacient sunt inversate şi reinventate.

Eleganţa ariciului
de Muriel Barbery
Editura Nemira, 2009

Nimeni nu şi-ar fi imaginat acest că acest roman tandru, amuzant şi filozofic se va bucura de un asemnenea succes. Pentru unii, este o combinaţie între Lumea Sofiei de Jostein Gaarder şi saga familiei Malaussene de Daniel Pennac. Pentru alţii, o versiune romanescă a filmului Fabulosul destin al lui Amelie Poulain. Oricum ar fi, cititorii nu-i pot rezista!

Le Monde

Eleganţa ariciului sau Prozac? O întrebare insolită? Nici gând! Un cabinet de psihoterapie parizian prescrie de cîteva luni pacienţilor săi lectura Eleganţei ariciului […]. “Această carte este un adevărat laborator alchimic unde fiecare îşi poate găsi rezolvarea propriilor probleme”, spun ei.

Jerome Dupuis, L’Express

Slam
de Nick Hornby
Editura Humanitas, 2007
Cine-a inventat skateboarding-ul e un geniu, iar pe lumea asta e un singur mare skater şi numele lui e Tony Hawk. Nu contează că habar n-ai cine e, mergi pe mâna mea. Apropo, mă cheama Sam, am şaişpe ani şi chestia e că nu prea am cu cine să vorbesc despre ceea ce se mai întâmplă cu mine. Aşa că vorbesc cu Hawk. Mă rog, cu posterul lui, pe care l-am agăţat la mine-n cameră. Lui îi povestesc despre amicii mei, Rabbit şi Varză, despre maică-mea, despre ce mai e pe la liceu, despre Alicia. Mai ales despre Alicia. Pentru că, după ce am cunoscut-o şi credeam că, în sfârşit, viaţa mea începe să fie OK, a trebuit să stric totul. Şi nu mi-a luat decât vreo cinci secunde. Pe bune, cum să-ţi treacă prin cap să faci un copil la şaişpe ani ? Mai ales când îţi dai seama că nici n-o mai iubeşti pe fata de care te-ai îndrăgostit la un moment dat. Iar Hawk mi-a spus vreo câteva lucruri. Mi-a dezvăluit ce-o să fie. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să-ţi vezi viitorul ? Hai cu mine. O să ţi-l arăt.

Plânsul lui Nietzsche
de Irvin D. Yalom
Editura Humanitas, 2006
Irvin D. Yalom s-a născut în 1931, în Washington, într-o familie de emigranţi ruşi. Deşi fascinat de literatură şi de avatarurile naturii umane, alege o carieră medicală, la presiunile familiei, singura concesie pe care o face vocaţiei sale umaniste fiind specializarea în psihiatrie. Devine un eminent psihoterapeut, publicând numeroase lucrări de specialitate. Debutul său ca prozator, în 1990, cu romanul Plânsul lui Nietzsche suscită entuziasmul publicului şi al criticii.

Friedrich Nietzsche, filozoful care a marcat Europa modernă, un medic tânăr numit Sigmund Freud, Joseph Breuer, mentorul lui Freud şi unul dintre întemeietorii psihoterapiei, şi Lou Andreas-Salomé, muza capricioasă a lui Nietzsche, sunt protagoniştii acestui roman îndrăzneţ, împletind adevărul istoric şi ficţiunea în atmosfera Vienei fin de siecle.

“Un roman de idei transformat într-o carte despre pasiune.”

Washington Post

“Un roman despre obsesie, o poveste gravitând în jurul lui Nietzsche, punând “supraomul” în situaţia paradoxală de a sta întins pe divanul psihoterapeutului.”

Los Angeles Times

“O carte captivantă. O poveste emoţionantă şi magistral scrisă.”

Washington Times

Minciuni pe canapea
de Irvin D. Yalom
Editura Humanitas, 2009
Îşi poate pierde un psihiatru minţile? Poate fi el păcălit, sedus, manipulat chiar în timpul şedinţelor în care ar trebui să deţină controlul asupra pacienţilor? Da, dacă o femeie dornică de răzbunare hotărăşte să joace rolul de pacientă neajutorată. Plin de revelaţii surprinzătoare, întocmai ca duelul unui psihanalist cu mintea omenească, romanul lui Yalom ne dezvăluie cât de vulnerabili suntem, fără excepţie, în faţa singurătăţii şi nevoii de iubire.

Încrezător în propriile forţe, tânărul psihanalist Ernest Lash nu ia în seamă sfaturile mentorului său, Marshal Streider, ci recurge, în timpul şedinţelor de terapie, la tehnici experimentale. Însă, în ciuda infatuării psihiatrilor, mintea omenească este un teritoriu încă necartografiat şi plin de primejdii: stabilind o relaţie sinceră – crede el – cu o nouă pacientă, Carolyne Leftman, Ernest îşi deschide tainiţele sufletului şi devine vulnerabil, neavând habar că femeia pe care îşi închipuie că o tratează doreşte de fapt să-l manipuleze şi să-l distrugă. Prins într-o paradoxală relaţie terapeutică, în care figura autoritară a medicului a cedat tentaţiei confesiunii şi i se supune pacientului dominator, Ernest va descoperi nebănuite adevăruri incomode despre sine şi despre natura umană, ale cărei taine credea că le cunoaşte.

“Poate cel mai amuzant şi emoţionant roman care s-a scris vreodată despre psihanaliză.“

San Jose Mercury

“O carte care ar trebui citită de oricine vrea să afle cum funcţioneaza în realitate mintea unui «doctor de cap».“

San Francisco Chronicle

“Cartea lui Yalom inspiră un respect imens, deoarece dezvăluie resorturile intime ale sufletului omenesc şi cauzele profunde ale problemelor care ne macină.“

Psychologies

Jurnal 2003-2009
de Oana Pellea
Editura Humanitas, 2009
Uneori, editorii publică un autor „fără nume“ pentru că au încredere în calităţile cărţii lui. Sau invers, publică o carte proastă doar pentru că autorul „are nume“. Însă visul oricărui editor este să aibă, simultan, o carte bună şi un nume de autor cunoscut. Jurnalul actriţei Oana Pellea, descoperit şi prezentat acum cititorilor de criticul literar Ioana Pârvulescu, e un astfel de vis.

„Dragă Oana, m-a uimit să găsesc în notaţiile tale lucrul pe care numai scriitorii adevăraţi îl au: amprenta stilistică. Jurnalul tău are un ton inconfundabil şi, pentru că nu rezultă din el că ai experienţa scrisului, nu pot decât să constat că ai talent. Cuvintele tale au mimică, au gestică, au tot ce le trebuie. Şi inteligenţă.
E la un moment dat, spusă în treacăt, o frază care m-a făcut să tresar, despre o musculiţă care se afla pe clape şi despre nevoia ta de a găsi acele litere, acele cuvinte care să nu strivească gâza. Un balet salvator al degetelor pe clapele computerului. Mi se pare o frumoasă metaforă a miezului ascuns al jurnalului tău: găseşti cuvintele în stare să nu ucidă viaţa din lumea efemeridelor care suntem. Jurnalul îţi va aduce, îndrăznesc să cred, o mulţime de prieteni. E un jurnal care face bine.“

Ioana Pârvulescu

Totul despre băieţi
de Nick Hornby
Editura Humanitas, 2004
La treizeci şi şase de ani, Will Freeman are câteva obiective precise: să-şi cheltuiască banii moşteniţi de pe urma unui cântec compus cândva demult de tatăl său, să-şi trăiască viaţa fără oprelişti, să huzurească şi – peste toate – să se ţină departe de copii.
Cum însă de ce ţi-e scris nu scapi, în viaţa lui se iveşte Marcus, produsul unei căsnicii eşuate şi genul de puştan care, deşi în defazaj faţă de colegi, are obiceiul unor întrebări stingheritoare: de ce sunt casele construite afară, de ce plouă de sus în jos, de ce zboară păsările etc. Ca o ironie a sorţii, apariţia lui Marcus e rezultatul unei manevre imprudente a lui Will, tentat să frecventeze grupurile de sprijin ale femeilor divorţate şi cu copii, în speranţa unor viitoare aventuri de una sau mai multe nopţi.
Prins în capcana pe care singur şi-a întins-o, dandy-ul nepăsător, cu locuinţa în zona selectă a Londrei, se vede distribuit într-un rol pe care nu şi l-a dorit şi la care nu mai poate renunţa.
Cu atât mai mult cu cât micul Marcus e un personaj fascinant. E adevărat, îi place muzica anilor şaizeci când alţii ascultă Limp Bizkit şi crede că solistul de la Nirvana era vârf de atac la Manchester United, dar asta nu-l opreşte să-i servească tatălui de circumstanţă o nebănuită avalanşă de revelaţii.

Oscar şi Tanti Roz
de Eric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas, 2006

“Oscar şi Tanti Roz recreează universul infantil: copilui e figura centrală, iar copiii lui Schmitt nu sunt nici lipsiţi de vlagă, nici corecţi politic. Atât Momo (care şterpeleşte din prăvălia băcanului arab), cât şi Oscar (micul pacient fascinat de Tanti Roz) îşi folosesc aparenta marginalitate într-un singur scop: să întăreasca ideea că, aici pe pământ, fiecare e răspunzător pentru crearea propriului eu.”

Lire

“O poveste frumoasă până la lacrimi. Un miracol ascuns între două coperte.”

Stern

Domnul Ibrahim si florile din Coran
de Eric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas, 2006
Domnul Ibrahim şi florile din Coran a fost adaptat pentru marele ecran in 2003, filmul avându-i în distribuţie pe Omar Sharif şi Isabelle Adjani. Nominalizată la Golden Globe, pelicula a fost distinsă cu Premiul César şi Premiul publicului la Festivalul de film de la Veneţia.

“O poveste despre amărăciune, pierdere, moarte, iubire şi toleranţă în aceste vremuri neliniştite. O lecţie de bunătate. O carte infinit de sensibilă, frumoasă şi consolatoare!”

Lesen!

Viaţa mea cu Mozart
de Eric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas, 2007 (CD Mozart inclus)

“Muzica este strâns legată de viaţa mea intimă şi spirituală. Muzica ne ajută să ne construim identitatea, ne alină suferinţa, ne readuce bucuria în suflete, ne face să dansăm şi să cântăm. Dar arareori se vorbeşte despre această putere uluitoare.”

Eric-Emmanuel Schmitt

Copilul lui Noe
de Eric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas, 2008
Belgia anului 1942. Cel de-al Doilea Război Mondial nu şi-a hotărât încă învingătorii. Evreii sunt siliţi să se ascundă sau să fugă, alternativa fiind lagărul nazist. Cei care nu reuşesc să se salveze încearcă măcar să-şi pună copiii la adăpost. Micuţul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. Trebuie să înveţe să uite, să-şi anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. În internatul catolic unde este înscris pentru a i se pierde urma, Joseph îl întâlneşte pe părintele Pons, un om a cărui misiune va fi să-l ajute pe Joseph să nu-şi piardă nici speranţa, nici credinţa în existenţa Binelui. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din faţa cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construieşte o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagoga unde pot fi studiate Tora şi Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reaşază în matcă.

Secta Egoiştilor
de Eric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas, 2008
În penumbra Bibliotecii Naţionale din Paris, răsfoind un dicţionar ales la întâmplare, un cercetător face cunoştinţă cu un personaj insolit: Gaspard Languenhaert, filozoful olandez din secolul al XVIII-lea care şi-a susţinut doctrina “egoistă” în saloanele pariziene, unde se declara unicul creator al universului perceptibil. La început amuzat de descoperire, cercetătorul devine din ce în ce mai intrigat de viaţa bizarului personaj, de care se simte inexplicabil legat, astfel că pleacă în căutarea lui Languenhaert, ale carui urme apar şi dispar pe neaşteptate. Ancheta îl va purta de la Paris în Bretania, apoi la Amsterdam, unde îl aşteaptă o seamă de documente misterioase, a caror apariţie pare orchestrată de o mână atotputernică şi o minte atotştiutoare. Mai presus de toate însă, această călătorie se dovedeşte, pentru narator şi cititor, un voiaj interior, o explorare a limitelor raţiunii şi a nemăsuratelor întinderi ale ego-ului, dincolo de care se află răspunsul la întrebarea: “Cum poţi şti vreodată dacă viaţa e aievea şi nu-i doar un vis?”

A patra mână
de John Irving
Humanitas, 2004
Există situaţii când căile unei văduve sunt mai greu de pătruns decât ale Domnului. Mai ales când persoana vrea să conserve memoria soţului defunct, inventând un alibi medical – transplantul în folosul unui reporter american atacat de un leu pentru a solicita drepturi conexe din momentul când mâna prelevată intră în posesia noului beneficiar. Acesta e pretextul ales de John Irving pentru o satiră suculentă, cu accente de farsă, în care ţinta principală o reprezintă goana mediatică după senzaţional. Pe o planetă dispusă la tot mai dese şi triste relativizări, comedia de moravuri a lui Irving împinge sub lupă tipologii bizare, inşi capabili să-şi închirieze conştiinţele şi să-şi exploateze lucrativ frustrările. E limpede, din jungla cablurilor, a lavalierelor şi a indicilor de audienţă pândesc la fel de multe primejdii ca de sub lianele tropicale. Totul e să ştii să te adaptezi şi, făcând-o, să nu-ţi trădezi nici profesia, nici prietenii şi cu atât mai puţin principiile. Cât de anevoios e uneori acest lucru o dovedeşte cartea lui Irving, un recital în care s tereotipiile americane de la sfârşitul mileniului doi sunt disecate cu umor, luciditate şi talent de un prozator care îşi merită locul în raftul întâi al oricărei biblioteci.

Evanghelia după Isus Cristos
de Jose Saramago
Nemira, 2003
Cel mai polemic roman al lui Jose Saramago, „Evanghelia dupa Isus Cristos” (1991), a stârnit la apariţie puternice reacţii din partea Bisericii şi a provocat în mod indirect autoexilul autorului. Romanul reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Isus şi se axează pe tema culpei şi a responsabilităţii. Deşi fusese înştiinţat că se pregătea masacrul inocenţilor, Iosif îşi salvează doar propriul copil şi este urmărit până la moarte de vina de a fi fost, prin omisiune, complicele crimei lui Irod. Inseparabil de Diavol, umbra şi acolitul său, Dumnezeu nu ezită să-şi sacrifice unicul fiu pentru a-şi satisface nemărginita sete de putere care, după sacrificiul lui Isus, va cere noi şi noi vărsări de sânge: martiri, victimele Inchiziţiei, multiplele asasinate din războaiele religioase.

Cartea râsului şi a uitării
de Milan Kundera
Humanitas, 2005
Această carte este în totalitatea ei un roman în formă de variaţiuni. În succesiunea lor, fiecare capitol constituie o etapă diferită a unei călătorii ce duce în interiorul unei teme, în interiorul unei idei, în interiorul unei situaţii unice, a cărei înţelegere se pierde pentru mine în nemărginire.
E un roman despre Tamina şi, din clipa în care Tamina părăseşte scena, devine un roman pentru Tamina. Ea este personajul principal şi principalul ascultător, toate celelalte întâmplări fiind o variaţiune a propriei sale poveşti, ce se unesc în viaţa ei ca într-o oglindă. E un roman despre râs şi despre uitare, despre uitare şi despre Praga, despre Praga şi despre îngeri.

Lupul de stepă
de Hermann Hesse
Editura Rao, 2005
Incapabil să savureze bucuriile mărunte ale vieţii, din ce în ce mai solitar si mai izolat de lume, Harry Haller începe să semene tot mai mult cu un „lup de stepă“. Singura soluţie pe care o întrevede este sinuciderea, însă teama de moarte îl împiedică să meargă până la capăt. Întâlnirea cu Hermine, omologul său feminin, reprezintă o adevărată iniţiere, o tulburătoare căutare a echilibrului fragil dintre corp şi spirit, fără de care fiinţa umană nu poate atinge perfecţiunea.

„Să mai spun oare că Lupul de stepă este o operă care, în privinţa îndrăznelii experimentale, nu e cu nimic mai prejos decât Ulise sau Falsificatorii de bani? După mult timp, Lupul de stepă m-a învăţat din nou ce înseamnă a citi.“

Thomas Mann

Pianul mecanic
de Kurt Vonnegut
Editura Humanitas, 2006
Pianul mecanic depăşeşte cu mult, prin umor şi fantezie pură, graniţele rigide ale ipotezei de tip science-fiction. De fapt, romanul lui Vonnegut vorbeşte numai despre omenesc, luptând mereu, în subsol, împotriva maşinii, împotriva ideologiei, împotriva tehnologiei care, aşa cum ştim deja, naşte monştri.

“În Pianul mecanic există pasaje de un comic irezistibil, cum sunt cele despre tabăra de pregătire şi recreere a inginerilor aspiranţi, în care paralela cu resorturile obişnuite ale lumii noastre devine evidentă. Fie că se va dovedi un mare profet, fie că nu, Vonnegut este fără îndoială un scriitor satiric de primă clasă.”

New York Times

Bufoniada
de Kurt Vonnegut
Editura Humanitas, 2006
Şi dacă viaţa aşa cum o ştim nu e decât o imensă farsă, o bufoniadă, o glumă pe care Atotputernicul ne-o joacă tuturor? Încercând să răspundă acestei întrebări, Vonnegut proiectează o apocalipsă veselă, văzută prin ochii actualului rege al Manhattan-ului (şi ultimul preşedinte al Statelor Unite), cel care încearcă să răstoarne lumea cu susu-n jos şi s-o transforme într-un paradis fără graniţe vizibile sau invizibile, unde fericirea e la îndemâna oricui, iar înrudirea artificială între oameni e antidotul miraculos pentru singurătate..

„Un roman irezistibil. Vonnegut e printre puţinii scriitori în stare să regândească harta lumii.”

The New York Times

„Un roman perfect!”

Los Angeles Times

Un veac de singurătate
de Gabriel Garcia Marquez
Editura Rao, 2007
“Un veac de singurătate” este prima operă literară de la Cartea Facerii încoace, care ar trebui citită de întreaga omenire. Publicat pentru prima dată în 1967, romanul “Un veac de singurătate” a fost cel care l-a consacrat pe autorul său ca fiind unul dintre maeştrii narativei contemporane, aducându-i în 1982 Premiul Nobel pentru literatură.

“În afară de faptul că a scris o carte admirabilă, Marquez a reuşit să se ia la întrecere, de la egal la egal cu realitatea însăşi, să încorporeze romanului tot ceea ce există în comportamentul, memoria, fantezia sau coşmarurile oamenilor, să facă din naraţiune un obiect verbal care să reflecte lumea aşa cum este ea: multiplă şi oceanică.”

Mario Vargas Llosa

Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihanalize
de Marie Cardinal
Editura Trei, 2006
Combinând confesiunea romanescă şi procedeul modern al curei analitice, Marie Cardinal ne face să trăim în acelaşi timp cu eroina sa o extraordinară experienţă. Este o carte importantă, un document al adevărului, o mărturisire de o naturaleţe impresionantă, precum şi itinerariul uimitor al unei vindecări prin curajul şi voinţa lucidă ale bolnavei de a se domina pe sine. Iar această eliberare va fi cea a cuvintelor, pentru că, doar numindu-le, fantasmele pot fi distruse.

Uşa interzisă
de Gabriel Liiceanu
Editura Humanitas, 2007

“Citind aceste pagini, mi-am dat deodată seama că am tăcut bine atâţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conştient al insuficienţei personale». Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagina scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.”

Gabriel Liiceanu

În intimitatea secolului 19
de Ioana Pârvulescu
Editura Humanitas, 2006

“Secolul 19 este o alta planeta. Iţi trebuie un anume spirit de aventura ca sa te intorci acolo, asumandu-ti riscul de a trai, zi de zi, exact ca oamenii vremii, de a te obisnui cu felul lor energic de a fi, cu regulile lor de conversatie, cu numeroasele lor obiecte de imbracaminte obligatoriu de purtat in acelasi timp pe unul si-acelasi trup, cu caii si cu servitorii lor, cu inima lor moale si cu taria lor de caracter, cu oala lor de noapte si cu balurile lor, cu teribilele lor pistoale si cu neajutorarea ingrozitoare in fata bolii, cu miasmele, cu parfumurile si cu sarurile lor, cu puricii si plosnitele dezgustatoare din hanurile lor, cu privatele din curte, cu scrisorile lor enorme si cu felul atat de direct in care ti se adreseazã chiar tie, cititorule, in romanele lor. Dar riscul cel mare este sa te deprinzi cu increderea lor absoluta intr-un viitor care tie, celui venit de acolo, din viitorul in care credeau ei atat de frumos, iti strange inima. Daca ajungi sa crezi si tu in el, ca ei, reintoarcerea acasa ar putea fi plina de dezamagiri si regrete. M-am oprit, dintr-o fireasca impartire istorica, din necesitati practice, dar si din admiratie si uimire, la a doua jumatate a secolului 19, mai ales la anii de dupa venirea lui Carol. Pentru proaspata Romanie, atunci a inceput totul. Si inceputul mi s-a parut a fi cel mai frumos, cel mai semnificativ, la nivelul istoriei mari si mici deopotriva.“

Ioana Pârvulescu

După banchet
de Yukio Mishima
Editura Humanitas, 2004
În loc de linişte sufletească, nesiguranţă. În loc de fericire, amărăciune. În loc de dragoste, doar experienţă. O poveste care se încheie acolo unde ar fi trebuit să înceapă şi care reîncepe, neaşteptat, tocmai acolo unde toate păreau să se fi sfârşit: după banchet, când luminile se sting. O femeie şi un bărbat, un restaurant pentru un mormânt, emoţii puternice pentru nimic. Povestea de dragoste începe cu o căsătorie, continuă cu un divorţ şi se încheie cu o promisiune. Povestea politică începe cu o campanie electorală şi se termină aşa cum se termină îndeobşte poveştile politice: cu victoria banilor. Cum se termină povestea femeii care conduce un restaurant, iubeşte o gradină cam neîngrijită şi are încredere în oameni îi ramâne cititorului să descopere.

Ca apa pentru ciocolată
de Laura Esquivel
Editura Humanitas, 2004
Aţi mâncat vreodată prepeliţe în petale de trandafir, curcan cu migdale şi susan sau champandongol. Ştiaţi că în Mexic fiica cea mică nu avea voie să se mărite, fiind obligată să poarte de grijă mamei vârstnice? Ştiaţi că focul dragostei de care e cuprinsă o femeie incendiază totul în jur? Ştiaţi că bucătăria e centrul universului şi că există o strânsă legătură între arta culinara şi amor? Ştiaţi că apa e mai bună decât laptele pentru a face o cană de ciocolată bună şi că fasolea fierbe foarte repede daca îi cânţi? Vă puteţi convinge de toate aceste lucruri citind romanul Laurei Esquivel, o combinaţie de basm, telenovelă şi foileton în douăsprezece capitole cărora le corespund nu doar lunile anului, ci şi o duzină de îndrăzneli gustative. Plasându-şi acţiunea în perioada revoluţiei mexicane a lui Pancho Villa, autoarea ştie reţeta prozei savuroase şi nu face deloc economie de ingrediente. Traversată pe rând de puseuri erotice şi de înfiorare mistică, senzuală si naivă, Ca apa pentru ciocolată este acreditarea epică a unei scriitoare mexicane căreia clasamentele literare îi vor face loc tot mai des.

Palatul chelfănelii
de Pascal Bruckner
Editura Trei, 2005

În marea-i bunătate şi, îndeosebi, cu marea-i clarviziune, Preşedintele unui stat situat „undeva între Elveţia, Franţa, Germania, Asia şi Africa” ia o hotărâre cu uriaşe urmări pentru viaţa concetăţenilor săi: interzice părinţilor — şi celor cu ei de o seamă: tutori, educatori, profesori — să-şi mai bată copiii […]
Sugestia pe care o conţine romanul este că Timpurile Moderne s-au angajat pe o cale fără întoarcere, că raţionalizarea lumii a produs ravagii definitive: o progresivă şi ireversibilă derealizare a vieţii. Atitudinea lui Pascal Bruckner e tipică pentru vremurile noastre, pe care mulţi le numesc postmoderne. Cum tipic postmodern îi este şi umorul: dacă până nu demult se putea spune că omenirea se desparte prin râs de trecut, că râsul pedepseşte moravurile — ceva ce presupunea credinţa în existenţa unei alternative la lumea de care râzi —, râsul care se face aici auzit nu e nici de despărţire, nici punitiv. E râsul celui care nu mai crede în nimic, nici măcar în faptul că nu crede.

Radu Toma



Comentariile sunt închise.



↑ Sus