There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.


Dincolo de DNA Comments Off on Dincolo de DNA

Din 18 March 2014

Avem semne clare că, în sfârșit, România are un mecanism eficient de luptă împotriva corupției. Pentru oamenii cinstiți din țara asta, ultimele condamnări răsunătoare și anchetele deschise recent de DNA sunt o enormă gură de oxigen. Succesul DNA e atât de mare încât tot ce-mi doresc acum e să nu mai avem nevoie de el.

DNA funcționează ca un medicament foarte puternic aflat în postura de a vindeca un sis­tem lipsit de anticorpi. O societate sănătoasă e formată din grupuri de interese legitime capabile să se auto­re­gle­men­teze și să-și păstreze mem­brii în zona activităților pro­fi­tabile și legale.

Azi, constatăm că DNA are rolul de a regla lumea fot­ba­lului, piața asigurărilor, sec­to­rul produselor din carne etc. Va fi din ce în ce mai com­plicat să ne bazăm pe DNA și pe judecătorii curților de apel pentru a igieniza toate sec­toarele și domeniile de activitate din Ro­mâ­nia. Va dura foarte mult și va ameliora boala, dar nu va întări organismul. Citește mai departe →

Nimeni în dialog Comments Off on Nimeni în dialog

Din 4 March 2014

Într-o emisiune recentă la Digi 24, ca in­vi­tați ai lui Luca Niculescu, domnii Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au statuat drept condiții pe care cineva ar trebui să le în­deplinească pentru a putea participa la un dialog au­tentic lecturile, capacitatea de a asculta, buna creș­te­re și buna credință. Partea umanistă din mine a fost de acord pe loc, dar partea analitic-rațională mi-a ră­mas cumva blocată pe con­trasens. Dacă doar aceștia sunt oamenii cu care me­rită să intrăm în dialog, ce facem cu restul? Mai ales atunci când res­tul sunt foarte mulți sau foarte sus-puși în structurile unei societăți.

Și există o relație directă între cele două ele­mente. Dacă ai o masă mare de oameni care nu poate discerne între un dialog și un schimb de cuvinte, atunci accesul la con­ducerea ei nu e condiționat de această distincție. Ba chiar ar încurca, de vreme ce auditoriul ar fi mai degrabă confuz în fața unui comportament a cărui valoare nu o înțelege.

După o jumătate de veac de comunism, în care dialogul în spațiul nostru public n-a avut rost, a urmat un sfert de veac în care n-a avut loc. Ne trezim acum în fatidica si­tuație că nu prea mai are nici cine să dia­logheze, nici pentru cine. Simptomul e grav, pentru că nu-i poate urma decât de­gringolada. Citește mai departe →

PMP, o mișcare greșită 6

Din 18 February 2014

Evenimentele recente din Partidul Mişcarea Populară readuc la lumină chestiunea implicării politice a intelectualilor.
Partidul Mişcarea Populară a atras între fon­datori și membri de început o mână de in­telectuali respectabili, animați de bune in­tenții. Odată cu apariția Elenei Udrea în pei­saj, însă, eterna luptă fra­tricidă din po­li­ti­ca ro­mânească între creier și for­­ță, între obrazul subțire și buzunarul gros a iz­buc­nit și în PMP.

Toate declarațiile nobile din perioada de recrutări de membri noi au căzut la da­torie, răpuse scurt de coop­tarea deputatului traseist Ma­rin Anton în partid. Un fost director RAFO, cu o modestă ave­re de numai 10 milioane de euro. Asta du­pă ce, din PDL, tocmai ce veniseră doi par­lamentari care votaseră alături de USL în „marțea neagră“ din decembrie.

Așadar, PMP începe să devină, și el, o broas­că prea greu de digerat în fiecare di­mineață de oameni care au de la ei pre­tenția că-și trăiesc viața conform unor principii și valori. Tindem să-i numim intelectuali, dar, du­pă mine, asta e o caracteristică a oricărui om integru și nu depinde de numărul de facultăți absolvite sau de cel al cărților citite. Sunt doar oameni care se uită onest în oglindă dimineața și nu vor să le fie ru­șine de ce văd. Pare simplu, dar în politică e complicat. Citește mai departe →

Nu sunt toți la fel 1

Din 4 February 2014

Prin 2011, când Ialomițianu și Ariton con­du­ceau cele mai importante ministere, Finanțele și Economia, ajunsesem la concluzia că votul meu e inutil. Că dacă nici PDL, principalul partid de dreapta, nu e în stare să coopteze la gu­ver­nare miniștri dacă nu com­pe­tenți, măcar inteligenți, pen­tru vârful ministerelor, atunci chiar nu mai are niciun rost să-mi bat capul. Apoi a venit Guvernul Ungureanu, care tră­gea și el după sine niște cozi de topor gen Oprea sau Berca, dar adusese și câteva nume tinere, întrucâtva dă­tă­toare de speranță.
N-am apucat să sperăm prea mult pentru că „structurile“, inclusiv cele din PDL, s-au sim­țit date la o parte și au reacționat dărâmând Guvernul Ungureanu după numai câteva luni de mandat.
Ce a urmat va rămâne consemnat ca o pe­ri­oadă neagră în istoria modernă a României, dar pentru mine a fost trezirea la o realitate pe care o ocolisem. Dincolo de evidentele ase­mănări, există și două diferențe semnificative între taberele politice de la noi.
O primă asemănare ține de lipsa de pregătire, experiență și competență a celor care sunt pro­puși pentru funcțiile de conducere. Deși fac foarte mare tapaj pe su­biect în alegeri, când e să um­ple puterea pe care tocmai au câștigat-o, apar la înai­n­tare două categorii distincte de demnitari: fie aceleași fețe obosite și chestionabile care s-au mai perindat prin „n“ guverne și ministere, fie niște iluștri necunoscuți și ne­pri­ce­puți. De Ialomițianu sau Ari­ton n-auzise nimeni până să fie numiți miniștri și n-a mai auzit nimeni nici după ce n-au mai fost miniștri. Ca să fim exacți până la capăt, nu prea auzea nimeni de ei nici cât erau miniștri, deși portofoliile lor cântăresc cel mai greu în economia gu­vernului. Citește mai departe →

O prevedere de bun-simț 3

Din 22 January 2014

Alcătuirea textelor de lege în România a ajuns o activitate la plesneală. Orice grup de in­te­re­se cu reprezentare în guvern sau în parlament poate include într-un text de lege sau de or­do­nanță de urgență orice enor­mitate, fără niciun risc. Ultima redută a ajuns Curtea Constituțională, care capătă o greutate din ce în ce mai mare în actul legislativ. Asta nu e normal, ne plasează în afa­ra Europei.

Dacă toți stăm după Curtea Constituțională pentru fiecare lege importantă, România pier­­de timp, relevanță și cre­di­bi­litate. Dacă nu suntem în stare să ne res­pec­tăm propria lege fundamentală în materii pre­cum Codul Penal, descentralizare sau relații co­merciale, nu prea ne putem numi stat de drept. În plus, verdictele Curții nu produc ni­ciun efect asupra celor care le-au generat, adi­că guvernul și parlamentul.

Dacă o firmă face lucruri pe care un organ com­petent le consideră și le constată oficial ca fiind încălcări ale unei legi, directorul ge­neral nu poate să zică: „a, bine, mulțumesc, data viitoare o să fac mai bine, o să fiu mai atent“. Nu, organul cu pricina instituie sanc­țiuni cărora el, dacă ele rămân în vigoare du­pă epuizarea tuturor căilor de atac, li se su­pune. Punct. Păi, dacă noi, alegătorii, avem par­te de această relație ca­u­ză-efect, de ce n-ar avea și aleșii? Citește mai departe →

Domnu’ Moș Crăciun Comments Off on Domnu’ Moș Crăciun

Din 24 December 2013

Se apropie de sfârșit un an politic greu. Deși lupta a fost politică, principala ei miză a fost influența asupra justiției, nu asupra electoratului. USL și-a făcut un obicei din a da un atac frontal asupra statului de drept cel puțin o dată pe an. Deși scopul lor e să-l slăbească, de fapt îl consolidează. Îndemnul de acum câțiva ani al unui Vântu – dominant, arogant și infalibil: „Întăriți-vă statul, domnilor!“ – a fost luat ad litteram de câțiva domni și doamne, cărora noi și cei de după noi le datorăm mai mult decât credem.

Știu că adesea punctele fierbinți de pe agenda publică sunt educația, să­nă­ta­tea, infrastructura etc. Dar adevărul e că, în lipsa unei justiții independente și puternice, nimic altceva nu poate func­ționa cum trebuie. Totul e viciat de in­terlopi cu gulere albe care sunt imuni la orice consecințe asupra porcăriilor pe care le fac.

Într-o democrație normală, curățirea societății se face din interior. Societatea civilă și mass-media, prin mecanismele lor de informare și presiune, obligă ins­tituțiile politice și administrative să-și corecteze abaterile și derapajele. Cum Ro­mânia a plecat la drum, sub atenta în­drumare a lui Ion Iliescu, ca o de­mo­crație originală, curățenia din interior n-a funcționat până acum. A fost și în­că e nevoie de presiune externă. Deo­cam­dată, ne obligă vecinii să facem cu­rat în casă. Însă 2013 a avut semne bune. Citește mai departe →

Cu rufele curate 5

Din 10 December 2013

Acum câteva zile am scris pe Facebook o postare în care deplângeam lipsa de ins­pirație a unor producători de elec­tro­cas­nice care își chinuie produsele cu nume precum EWW1476HDW sau Maxx 5 WVD24520EU. Astea două erau cele din care ur­ma să ne alegem noi noua mașină de spălat rufe. Be­nign. Ce a urmat, însă, m-a luat complet prin sur­prin­dere.

Prieteni din viața reală sau din cea virtuală, cunoscuți și complet necunoscuți au în­ceput să-mi recomande ce altă mașină de spălat rufe să-mi cum­păr. De ce unele sunt mai bune ca altele, de ce lor le place una sau alta. La un mo­ment dat, un comentator a semnalat că in­tervenția mea nu cerea recomandări de pro­dus, ci încerca să atragă atenția asupra unei scăpări de marketing. Inutil.

Comentariul n-a mișcat pe nimeni. Do­rin­ța irepresibilă de a ajuta nu ține cont de nicio barieră. Totuși, pe parcursul câtorva zeci de comentarii binevoitoare, nimeni nu s-a întrebat și nu m-a întrebat de ce anu­me am nevoie. Toată lumea a presupus candid că toate criteriile care sunt im­por­tante pentru ei sunt importante și pentru mi­ne. Punct.

Nimeni nu știa dacă decizia mea se baza pe dimensiunile mașinii, pe clasa de ener­gie, pe disponibilitatea funcției de uscare, pe tipul de programe, pe preț, pe culoare sau chiar pe proveniența de la un anumit producător. Și deși nimeni nu știa nimic despre nevoile mele, toți știau foarte bine ce mi-ar trebui ca să le satisfac. Nu e un pic ciudat? Chiar un pic mai mult? Citește mai departe →

Lacul lebedelor 3

Din 6 December 2013

Sunt în clasa a patra, pe holul scărilor de la etajul al doilea al școlii și simt față de o colegă de clasă o furie pe care nu o pot stăpâni. Când se apropie, urlu la ea cât pot de tare, apoi îi reped, cu toată puterea, un pumn în bărbie. Zgomotul sec al oaselor lovindu-se mă îngheață. O iau la fugă, mânat de o furie și mai mare, de data asta față de mine.

E prima amintire pe care o am despre distanța la care am putut ajunge, în diferite momente ale vieții mele, față de ceea ce gândeam despre mine. Am să mă aplec asupra câtorva în rândurile de față. Pretextul muzical e și el revelator, în felul lui. Pentru că vorbește de felul empiric, nestructurat, oscilant în care m-am format.

Când am ascultat pentru prima oară această secvență muzicală, am rămas înmărmurit. Au fost, și au rămas până azi, cele mai frumoase secunde pe care le-am auzit vreodată. 47 de secunde, mai exact. Piesa întreagă durează peste 7 minute și e toată minunată, însă solo-ul de vioară a atins în mine o vibrație de care, până atunci, nu știam cum s-ar putea exprima. Atingerea desăvârșirii.

Am programat bucata muzicală în buclă și am ascultat-o fascinat în casă și în mașină, zile la rând. Mă lua din lumea asta și mă ducea mereu într-o lume așa cum mi-aș fi dorit-o. Era înainte de internet, în zorii împrietenirii mele cu muzica digitală. Nu mai știu cum ne-am întâlnit, dar fișierul nu avea nume, așa că m-am lăsat sedus fără să știu de cine.

Ceea ce nu mi s-a întâmplat prea des în viață. M-am străduit mereau să fiu un om pragmatic, cât mai conștient despre ce se întâmplă în jurul meu. Asta, poate, și pentru că în jurul meu s-au întâmplat devreme lucruri care contrastau cu imaginea lăuntrică pe care mi-o formam despre lume și viață. Citește mai departe →

Dreapta judecată Comments Off on Dreapta judecată

Din 26 November 2013

De ceva vreme, trăiesc niște momente apar­te. Fetița mea de zece luni, Selona, e foarte sociabilă și comunicativă. Deși nu vorbește. Sau, mă rog, nu vorbește cum vorbesc adul­ții. Dar zice lucruri pe limba ei. Are exclamații, mirări, chi­ote de bucurie. Și e foarte dar­nică cu ele.

Când mergem la plimbare sau la cumpărături prin mall, înaintăm destul de greu pen­tru că ea zâmbește oamenilor din cărucior. Și nu puțini se opresc și exclamă: „Uite, mi-a zâmbit!“. Apoi se apleacă și încearcă să se mai bucure în continuare de zâmbetele și căldura copilului.

Cel mai seduse sunt vânzătoarele din ma­gazine. Pentru că acolo zăbovim un pic, se strâng ciorchine și concurează pentru ges­tu­rile Selonei. „Ai văzut, fată, cum mi-a zâmbit, vai ce dulce e! Uite, și mie mi-a zâmbit ! Și mie!“ Și tot așa.

Cele mai neverosimile victime sunt, însă, bo­dyguarzii din magazine. Când ne apropiem de intrare sunt sobri, țepeni, adeseori încruntați. Au o treabă, sunt vigilenți. Cam pe la doi metri, așa, nu trebuie să mă uit la fetiță că văd trans­formarea pe fața lor. În două se­cun­de le în­flo­rește un zâmbet, un pic hazliu din lipsă de exer­cițiu, și devin instantaneu niște tăn­tițe jo­viale și jucăușe. Se pitesc pe după că­­rucior, după standuri, au ener­­gie, entuziasm și ima­gi­nație. Aș da orice să-i pot fil­ma. Citește mai departe →

Poveste cu final nefericit 3

Din 12 November 2013

„Din Coreea până în SUA, toată lumea m-a întrebat de Dracula. Nu putem renunţa la acest mit. Construim şi un circuit al castelelor Dracula.“. Citatul aparține doamnei ministru delegat pentru IMM-uri, me­diu de afaceri și turism. Din­colo de faptul că doamna mi­nistru se exprimă pe pagina de Facebook ceva de speriat, afinitatea domniei sale față de Dracula reprezintă per­pe­tuarea unui eșec pe nedrept asumat de către România.

Dacă cel mai bun fel în care suntem în stare să ne pro­movăm către străini e printr-o poveste in­ventată tot de ei despre noi, viitorul nu sună bine deloc. Că doamna ministru nu e în stare să scrie corect nicio propoziție, darămite o po­veste, asta e clar. Că nici șeful domniei sale, primul între miniștri, nu e în stare să scrie o poveste și atunci copiază una, și asta e clar.

Dar, totuși, țara asta are nevoie de o poveste în care să creadă și care să-i adune energiile înspre ceva. Dracula e o poveste foarte bună, ca multe alte povești de la Hollywood, dar ea are rost pentru România doar dacă e un ca­pitol dintr-o poveste mai mare. Nu dacă e po­vestea.

Povestea României USL-iste e „Jos Băsescu“. Patetică, perdantă și inutilă. O poveste ade­vărată nu e despre jos, ci despre sus. Și pen­tru că un exemplu face cât o mie de ex­plicații, am să fac o paralelă cu Chile. Un stat care a ieșit din dictatură în 1989 și care numără azi 17,5 milioane de locuitori. Hai să vedem cum arată o poveste în sus. Citește mai departe →



↑ Sus