There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



În căutare de valori 1

Din: 27 May 2014

„Valoarea cea mai importantă nu este pia­ța liberă, ci este o societate deschisă, transparentă și liberă, unde corupția e considerată un dușman, guvernul e răs­punzător și cinstit, iar oa­menii pot reuși, indiferent de poziție, și sunt tratați cu demnitate.“

Dacă citim cu atenție fraza de mai sus, rostită de vice­președintele american Joe Biden în discursul de la Co­troceni, constatăm lesne că, la 25 de ani de la re­vo­luție, România arată exact pe dos. Singurul lucru care ne-a mânat cu adevărat, care ne-a dictat constant evo­luția a fost dorința de a avea o piață li­beră. De a putea cumpăra și vinde orice. Asta ni s-a părut esența și totodată ex­presia supremă a capitalismului.

Biden zice explicit că nu e așa. El vorbește în primul rând de transparență, răs­pun­dere și echitate. Toate, în mare suferință în România, dacă te uiți dinspre Vest, dar în armonie, dacă te uiți de aici. Pentru că PSD, partidul care de 25 de ani obține cel mai mare procent de voturi la fiecare alegeri, a promovat sistematic exact con­trariul: lipsa de transparență, lipsa de răs­pundere în fața legii și a cetățenilor și o totală inechitate în felul în care oamenii au putut reuși sub guvernările lui. Citește mai departe 

Munca la români 5

Din: 25 April 2014

Să zicem că aţi luat un credit, ați înființat o firmă, aveți un produs foarte bun, clienții l-ar cumpăra, dar competiția nu stă degeaba, aveți planuri mari și tot ce vă mai trebuie sunt niște angajați care să vă ajute în drumul spre succes. La interviuri apar sistematic oameni care, la secțiunea întrebărilor pentru voi, sunt interesați să afle, în ordinea asta: ce salariu le oferiți, ce garanții de siguranță a jobului le oferiți, cât de interesantă e munca pe care le-o propuneți, ce beneficii colaterale mai pot obține și cât de mult stres vor trebui să suporte. Îi angajați cu încredere și bucurie?

Dacă ați răspuns cu da, sunteți norocoși și fericiți. Veți avea de unde alege, pentru că acestea sunt cele mai importante criterii după care românii își aleg un job, conform unui studiu realizat de Daedalus Millward Brown în august 2013, în șapte țări din regiune.

Dacă ați răspuns cu nu, ca mine, va trebui să schimbați metoda de recrutare și să faceți noi interviuri. Ca să ajungeți la acei români, puțini, pentru care foarte importante sunt satisfacția lucrului bine făcut și oportunitățile de dezvoltare personală. Adică acei oameni care vor să devină mai buni făcându-și treaba mai bine. Citește mai departe 

Cu rufele curate 5

Din: 10 December 2013

Acum câteva zile am scris pe Facebook o postare în care deplângeam lipsa de ins­pirație a unor producători de elec­tro­cas­nice care își chinuie produsele cu nume precum EWW1476HDW sau Maxx 5 WVD24520EU. Astea două erau cele din care ur­ma să ne alegem noi noua mașină de spălat rufe. Be­nign. Ce a urmat, însă, m-a luat complet prin sur­prin­dere.

Prieteni din viața reală sau din cea virtuală, cunoscuți și complet necunoscuți au în­ceput să-mi recomande ce altă mașină de spălat rufe să-mi cum­păr. De ce unele sunt mai bune ca altele, de ce lor le place una sau alta. La un mo­ment dat, un comentator a semnalat că in­tervenția mea nu cerea recomandări de pro­dus, ci încerca să atragă atenția asupra unei scăpări de marketing. Inutil.

Comentariul n-a mișcat pe nimeni. Do­rin­ța irepresibilă de a ajuta nu ține cont de nicio barieră. Totuși, pe parcursul câtorva zeci de comentarii binevoitoare, nimeni nu s-a întrebat și nu m-a întrebat de ce anu­me am nevoie. Toată lumea a presupus candid că toate criteriile care sunt im­por­tante pentru ei sunt importante și pentru mi­ne. Punct.

Nimeni nu știa dacă decizia mea se baza pe dimensiunile mașinii, pe clasa de ener­gie, pe disponibilitatea funcției de uscare, pe tipul de programe, pe preț, pe culoare sau chiar pe proveniența de la un anumit producător. Și deși nimeni nu știa nimic despre nevoile mele, toți știau foarte bine ce mi-ar trebui ca să le satisfac. Nu e un pic ciudat? Chiar un pic mai mult? Citește mai departe 

Cuvânt înainte Comments Off on Cuvânt înainte

Din: 15 November 2012

Diplomatul britanic Jonathan Scheele, reprezentantul Delegației Comisiei Europene în România între 2001 și 2006, a rezumat experiența sa românească în următoarea frază: „România este o țară pe care cu cât o cunoști mai bine, cu atât o înțelegi mai puțin.“ Iar el a făcut tot ce e omenește posibil s-o cunoască, învățând chiar și limba română pentru asta. Un bun prieten, consultant și el, a fost la un moment dat sunat de un client francez, CEO-ul unei mari companii din România care, înainte de plecarea din post, a dorit să aibă o discuție concluzivă, de câteva ore, despre România și români. La sfârşitul celor patru ani de conducere a filialei de aici a multinaționalei, omul pleca cu impresia că n-a înțeles aproape nimic din felul în care românii acționează și reacționează în raport cu ceea ce îi înconjoară.

Lectura acestei cărți este unul dintre lucrurile foarte utile pe care le poate face cineva interesat de să obțină rezultate, orice fel de rezultate, împreună cu alți oameni. Programarea culturală mentală e baza pe care reacționăm și de pe care generăm reacții. E necesar să ținem cont de ea în orice demers de (auto)instruire și de încercare de a ne îndepărta de ea. Oricâte progrese vom fi făcut, o parte din miezul tare al cadrului nostru cultural va continua să ne definească. Citește mai departe 

Cum vrea şefu’ 15

Din: 3 February 2010

Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piaţa Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanţ de cafenele bucureştene cu nume intelectual. M-am aşezat la o masă, am comandat şi apoi, pentru că se însera şi lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puţin după aceea, chelneriţa a intrat în cameră şi a redus lumina la nivelul „aproape întuneric“. Urmând rumoarea celorlaţi clienţi, am rugat-o să o lase aşa cum era, pentru că aş vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că aşa vrea şefu’, să fie lumina scăzută, „de cafenea“. Apoi, uitându-se în jur şi văzând feţele celorlaţi (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar aş putea să o las un pic mai mare, pentru că şefu’ nu e acum aici!“. Deşi soluţia părea mulţumitoare, nu mi-am putut reţine o întrebare: „dar credeţi că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea şefu’ de acasă sau cum vor clienţii din încăpere?“. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă şi-a revenit în câteva secunde şi mi-a răspuns pe un ton mai scăzut şi resemnat: „Cum vrea şefu’“. Era clar că, înainte de mine, şi ea pierduse lupta. Citește mai departe 

Cultura business-ului 13

Din: 2 February 2010

Pentru mine, ziua de luni a fost una foarte importantă. A însemnat întoarcerea în postura de antreprenor de dezvoltare. Am mai urmat calea asta între 1992 şi 2005 creând şi aducând pe prima poziţie în piaţa de cercetare de marketing compania GfK România.

Apoi însă mi-am îngăduit luxul unei perioade lipsite de grijile expansiunii şi ale luptei pentru cote de piaţă. Am ales calea unei consultanţe individuale pe parcursul căreia m-am putut ocupa felurite proiecte şi experienţe interesante, pentru clienţii mei sau pentru propria mea curiozitate. Mi-am completat înţelegerea felului în care brandurile şi oamenii comunică şi relaţionează. M-am împărţit între Brandivia şi Asociaţia Erudio. Asta mi-a îmbogăţit perspectiva, însă mi-a grăbit şi nerăbdarea de a o fructifica la o scară mai mare. Citește mai departe 

Despre o anumită cultură a turismului 54

Din: 6 January 2010

(Articol apărut în numărul din 5 ianuarie al Revistei 22)
Sunt cu familia în Bad Gastein, o staţiune de munte austriacă, la vreo 100 de kilometri de Salzburg. Stăm într-un hotel de familie. Asta înseamnă printre altele că, în prima seară, după cină, patronul ne-a invitat la un pahar de şampanie şi, la gura focului din şemineul din salon, ne-a povestit pe îndelete ce e cu hotelul lui. Înainte însă de dotări, altminteri remarcabile, ne-a impresionat cu căldura şi disponibilitatea lui. Ne vorbea un om nu doar cu o mare grijă faţă de agoniseala lui, ci mai ales cu o mare grijă pentru cum ne vom bucura noi de agoniseala lui.

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Şi, totuşi, ne simţim excelent. Reţeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulţime de opţiuni pentru timpul liber şi toată lumea e foarte amabilă cu noi. Citește mai departe 

Barcelona 7

Din: 27 October 2009

În weekendul care a trecut am fost iar la Barcelona. Şi iar am fost cucerit de splendoarea oraşului. De formele, de culorile, de proporţiile, de curajul şi de imaginaţia care fac din Barcelona, pentru mine, un oraş mai viu ca oricare altul. De data asta două au fost întâlnirile care m-au umplut de admiraţie. Citește mai departe 

Pentru un Nobel românesc 2

Din: 16 October 2009

(Articol apărut în numărul din 13 octombrie al Revistei 22)
Aşteptăm mereu să ne spună alţii care dintre noi au valoare. Ne umplu de respect premiile altora. Ale noastre ne lasă atât de reci încât nici nu ne mai punem problema să le creăm. Valoarea, ca să apară şi să crească, are nevoie de recunoaştere. De ce să nu o recunoaştem noi primii? De ce să nu o scoatem noi în lume şi aşteptăm mereu să vină lumea să o scoată de aici?

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naţionale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaţilor. Mă frământă o întrebare: în loc de aşteptarea pasivă a recunoaşterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoaşteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alţii nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos? Citește mai departe 

Romanian Piano Trio 2

Din: 9 September 2009

Ieri seară, la Sala Palatului, la un concert din cadrul Festivalului Enescu, 3.500 de oameni am aplaudat şi am ovaţionat minute în şir trei tineri muzicieni români: Alexandru Tomescu (vioară), Răzvan Suma (violoncel) şi Horia Mihail (pian).

M-am simţit mândru că sunt român când ei au fost încurajaţi frenetic, de o Sală a Palatului plină ochi, să vină la bis şi să îşi dea din nou măsura măiestriei şi a talentului.

Formula în care cei trei cântă – Romanian Piano Trio – tinde să devină mai mult decât un act muzical. Ei sunt pe cale să creeze un fenomen cultural datorită felului inovator în care fac muzica simfonică accesibilă cunoscătorilor şi mai puţin cunoscătorilor.

I-am auzit, cu altă ocazie, intrând în dialog cu publicul înaintea unui concert la Ateneu. Sunt foarte oocidentali în comportament şi aspiraţii. Vor să împrietenească muzica clasică cu tinerii, cu oameni pe care pănă acum rigiditatea sălilor de concert i-a pus pe fugă. Au tot ce la trebuie pentru asta: sunt instruiţi, curajoşi, proaspeţi şi deschişi.

Ei reprezintă în muzică ceea ce România ar avea nevoie în fiecare domeniu de la tânăra generaţie.

Aseară au avut în faţă un public fericit să le recunoască şi să le răsplătescă valoarea. Citește mai departe 



↑ Sus