There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Ceva e putred 1

Din: 29 October 2013

E greu să observi nivelul la care a ajuns prestația reprezentanților noștri în spațiul public și să nu te întrebi cum s-ar putea îndrepta lucrurile. În căutarea răspunsului ar merita reflectat la o altă întrebare: cum se face că, dintre toate elitele de la noi, cea politică se află în cea mai jalnică stare, comparativ cu nivelul european, cel puțin?

În sport, avem o elită de campioni care ri­va­li­zează de la egal la egal cu cei mai buni: gim­nastică, scrimă, canotaj etc. În educația de vârf, elevi români se întorc foarte rar de la o olimpiadă internațională fără premii consistente. În artă, ro­mânii încep să conteze în cinematografie și literatură. În business, avem an­tre­pre­nori și manageri care cons­truiesc sau conduc companii de succes în România și în afara ei.

Oriunde e nevoie de muncă, pricepere și dedicare per­so­nală, românii pot concura de la egal la egal cu omologii lor din societățile semnificativ mai dezvoltate. Unde e nevoie ca cei mai buni să fie aleși, sistemul de valori se răstoarnă. Noțiunile de bun, performant, va­loros capătă conotații care nu mai au nicio legătură cu ce am învățat noi despre ele. Citește mai departe 

Politicianul meu preferat 11

Din: 10 December 2010

Acum un an am votat la alegerile prezidenţiale. În ce mă priveşte, probabil pentru ultima dată. Aş mai vota un singur candidat. Cel care mi-ar promite că, odată ajuns la putere, va scoate politica din viaţa mea de zi cu zi. Ca să poată supravieţui, România are nevoie de o amplă depolitizare: a agendei publice, a instituţiilor, a companiilor de stat, a sportului, a serviciilor publice, adică a tot ceea ce constituie structura cotidiană a societăţii. În acest moment mergem complet împotriva curentului european.

Am petrecut de curând câteva zile în Belgia. O ţară a cărei scenă politică e complet blocată de peste 7 luni. Nu reuşesc să formeze un guvern, alegerile din iunie n-au rezolvat nimic, se vorbeşte din ce în ce mai des de o divizare a ţării etc. Aşadar, ceva ce pe standarde româneşti aduce a haos politic în toată regula. Şi, cu toate astea, la nivelul cetăţeanului, cel puţin atât cât am interacţionat eu cu nevoile sociale cotidiene, totul se desfăşoară fără impedimente vizibile. Politica, chiar dacă e în încurcătură, nu încurcă societatea. Şi aceeaşi stare de lucruri am întâlnit-o în mai toate ţările europene în care am călătorit. Citește mai departe 

Aproape de limită 14

Din: 22 September 2010

Eram în vizită la o familie cu mai multe generaţii locuind în aceeaşi casă. O zi deosebită. Mezinei, o fetiţă de 4 ani, i se serba onomastica. Cu o zi înainte, primise atâtea promisiuni de surprize, care mai de care mai ameţitoare, încât bietul copil, când a văzut musafirii că încep să vină, s-a băgat sub prima masă şi n-a mai vrut să iasă de acolo cu niciun chip.

Atunci a început nebunia. Rând pe rând, rudele se apropiau de masă, se aplecau sub ea şi încercau să o convingă pe fetiţă să vină să-şi ia în primire surprizele. Prima dată au rugat-o. Apoi au ameninţat-o. Dar fetiţa se simţea sub masă mai în siguranţă decât oriunde altundeva. Şi atunci, a demarat concursul. Mai întâi bunica, apoi, mama, apoi mătuşa, apoi cine mai era pe acolo, veneau, se aplecau şi-i turnau o minciună: „hai vino, că ţi-am umflat baloanele (nu era nici urmă de balon), hai că ţi-am adus nu ştiu ce animal (nu era niciunul pe-aproape), hai că aia, hai că ailaltă“. Fata nu era, pesemne la, prima reprezentaţie de felul ăsta şi rezista eroic minciunilor cărora le căzuse, probabil, în alte dăţi, pradă. Citește mai departe 

Coşciugul mass-media 3

Din: 27 July 2010

Comerţul cu moartea a devenit cea mai profitabilă afacere a mass-media româneşti. Deschizător de drum a fost OTV, cu inepuizabilul caz Elodia, iar apoi, mai toate mijloacele media, care condamnau vehement televiziunea de garsonieră ca fiind o pată pe obrazul jurnalistic al României, i-au călcat docil pe urme.

Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.

Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism? Citește mai departe 

O pasiune greşită 13

Din: 15 June 2010

De câţiva ani, de când am început să citesc şi pe internet, mă frapează constant un lucru. Textele care abundă în secţiunile de „comentarii“ ale articolelor româneşti cu tentă socială, politică sau economică sunt majoritar ignare, fără nicio legătură cu subiectul, dar într-o inutilă şi malignă legătură cu diverse persoane (autorul, persoane publice sau alţi „comentatori“). Prima impresie pe care o lasă o astfel de lectură e că nivelul cititorilor e alarmant de scăzut. Şi totuşi, acolo unde platforma tehnică permite, vedem cel mult câteva zeci de astfel de comentarii la o sumă de sute sau mii de vizualizări (cititori). Aşadar, nivelul „comentatorilor“ nu e neapărat reprezentativ pentru nivelul cititorilor. Ei sunt doar cei mai vizibili.

Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă. Citește mai departe 

Nu mai ştiu 15

Din: 13 November 2009

(Articol apărut în numărul din 10 noiembrie al Revistei 22)
Spuneam, de curând, că s-ar putea să rămânem fără cuvinte. Între timp, am căpătat temerea că s-ar putea să rămân şi fără opinii. Un foarte bun prieten, emigrat de curând în Franţa, mi-a spus în preajma plecării: „Nu de România fug, ci de ceea ce începuse să scoată din mine…“. Remarca lui mi-a venit în minte acum câteva zile, când am răspuns întrebărilor unor studenţi economişti la un eveniment organizat de ei pe teme de leadership.

Prima întrebare care m-a pus pe gânduri a fost dacă eu aş recomanda studenţilor să intre în politică. Le-am mărturisit că în mine se luptă două răspunsuri potrivnice. Unul spune că e foarte periculos pentru un student, aflat în perioada formativă, să intre într-o organizaţie de partid, pentru că, ţinând cont de partidele de la noi, sistemul de valori şi comportamente al studentului va fi pervertit iremediabil. N-ar putea decât să îngroaşe rândurile celor împotriva cărora ar intra acum în politică. Citește mai departe 



↑ Sus