There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Cum se desface? 1

Din: 1 April 2014

Am văzut de curând, în cadrul festivalului One World România, un documentar foarte provocator – Cum se face, realizat de regizorul polonez Marcel Łoziński între 2002 și 2006. Pelicula putea foarte bine să fie filmată oricând în România ultimilor 25 de ani.

Totul a plecat de la un interviu dat de Piotr Tymochowicz, un cunoscut consultant de me­dia și PR pentru politicieni de vârf din Polonia, în care acesta pretindea că nu e nicio d­i­fe­rență între a crea brand de politician și a promova o mar­că de proteze dentare. Așa a apărut ideea de a recruta o mână de tineri polonezi obiș­nuiți pentru a-i transforma, în urma unor traininguri și exer­ciții riguroase, în poli­ti­cieni de succes. Echipa de filmare a fost alături de acest demers, în punctele sale mai importante, pe parcursul a pa­tru ani.

Cum e de bănuit, pe ecran se întâmplă lucruri care te lasă cu gura căscată. Sentimentul de perplexitate e accentuat și de faptul că în fa­ța ochilor tăi nu se derulează un film artistic, o ficțiune, ci un documentar, cu oameni reali care nu joacă pe nimeni, ci încearcă să câș­tige un rol de influență în spațiul politic, aju­tați de profesioniști de top. Citește mai departe 

Ceva e putred 1

Din: 29 October 2013

E greu să observi nivelul la care a ajuns prestația reprezentanților noștri în spațiul public și să nu te întrebi cum s-ar putea îndrepta lucrurile. În căutarea răspunsului ar merita reflectat la o altă întrebare: cum se face că, dintre toate elitele de la noi, cea politică se află în cea mai jalnică stare, comparativ cu nivelul european, cel puțin?

În sport, avem o elită de campioni care ri­va­li­zează de la egal la egal cu cei mai buni: gim­nastică, scrimă, canotaj etc. În educația de vârf, elevi români se întorc foarte rar de la o olimpiadă internațională fără premii consistente. În artă, ro­mânii încep să conteze în cinematografie și literatură. În business, avem an­tre­pre­nori și manageri care cons­truiesc sau conduc companii de succes în România și în afara ei.

Oriunde e nevoie de muncă, pricepere și dedicare per­so­nală, românii pot concura de la egal la egal cu omologii lor din societățile semnificativ mai dezvoltate. Unde e nevoie ca cei mai buni să fie aleși, sistemul de valori se răstoarnă. Noțiunile de bun, performant, va­loros capătă conotații care nu mai au nicio legătură cu ce am învățat noi despre ele. Citește mai departe 

Puterea din povești 5

Din: 9 October 2012

De curând, a avut loc la București o con­ferință cu un nume foarte ilustrativ în engleză – The Power of Storytelling – și ceva mai greu de tradus în românește. Capacitatea de a spune bine povești bune e ceva atât de puternic, încât cultura oc­cidentală a cucerit lumea cu ea. Și la pro­priu, și la figurat. Ascultând pe viu câți­va americani laureați ai premiilor Pu­litzer povestind fascinant despre bu­cu­ria, nevoia și priceperea de a spune po­vești, am înțeles și mai bine de ce pu­blicațiile americane sunt cumpărate și ci­tite în toată lumea.

Evenimentul a fost organizat de jur­na­liştii de la Decât o Revistă, o mână de ti­neri români inimoși și pasionați de me­seria lor, care au strâns în sală un public de câteva sute de alți tineri interesați să învețe ceva ce pentru mass-media main­stream din România nu mai prezintă ni­cio valoare. Ele par să fi eșuat iremediabil în relatări partinice, anoste, prejudecate, minimal documentate și redactate.

Apariția și succesul unor Gigi Becali sau Dan Diaconescu sunt date în bună mă­sură și de incapacitatea noastră, a ce­lor­lalți, de a povesti convingător și pe în­țelesul oamenilor ce, de ce și cum facem. Televiziunile îi țin pe de-alde Diaconescu ca investitor și pe Becali ca om de sport în primetime zile în șir, pentru că nu pot mai mult. Nu mai știu cum să-i con­tracareze și atunci i-au adoptat pe post de magneți de audiență. Cam în același fel în care adoptă toate greșelile flagrante de logică, de gramatică și de limbaj care emană dinspre publicul-țintă al celor doi. Citește mai departe 

Fundația Comunitară București 1

Din: 28 January 2012

Acum câteva zile am participat la lansarea unui proiect menit să transforme felul în care trăim în București. Fundația Comunitară București a apărut din dorința de a-i sprijini pe cei care vor să schimbe în bine lumea din jurul lor. Dar nu singuri, ci împreună cu cei din jurul lor. Crearea de comunități autentice și puternice în București e un țel foarte ambițios. Deși e cea mai grea, e probabil și cea mai substanțială cale înspre un oraș în care să ne facă plăcere să trăim. Mai bine decât mine, însă, a vorbit despre fundație și despre planurile ei Alina, directorul executiv al FCB, la lansarea oficială. Vă redau în continuare discursul Alinei, care sper să vă convingă să vă alăturați proiectelor comunitare prezente ori viitoare. Citește mai departe 

The King’s Teach 1

Din: 23 February 2011

“Discursul regelui” e un film excepţional din multe puncte de vedere. Dincolo însă de poveste şi interpretarea ei, m-am trezit la sfârşitul filmului luat prin surprindere de această dorinţă: să am şi eu conducători pe care să-i admir. Aş fi vrut să nu-i mai admir tot timpul pe ai altora. Sau măcar instituţii pe care să le respect, pe care să mi le pot da şi să le pot da copiilor mei drept exemplu.

Nu ştiu dacă oamenii sau instituţiile astea (mai) există. Dar ştiu că n-ajung la mine. La mine ajunge în fiecare zi, deşi mă feresc cât pot, o neîntreruptă cascadă de injurii, defăimări şi contestări despre orice şi oricine are neşansa unei traiectorii publice. Încep să-mi pierd capacitatea de a respecta şi admira oameni pe care nu-i cunosc direct. Sunt „educat“ pe toate canalele să suspectez, să detest, să urăsc şi să condamn.

Filmul m-a scuturat. Am văzut “Discursul regelui” nu doar ca pe un exerciţiu istoric sau cinematografic, ci şi ca pe un exerciţiu de admiraţie. Mi-a făcut bine să pot admira, aprecia, respecta. M-am bucurat să pot face o plecăciune imaginară în faţa cuiva care mă inspiră să fiu mai bun. A fost ca şi cum aş fi respirat din nou aer curat. Citește mai departe 

Emotionship 16

Din: 27 January 2011

Emoţiile unui discurs sunt mari când audienţa şi subiectul sunt importante pentru vorbitor. N-am făcut nici eu excepţie de la regula asta, în expunerea pe care am ţinut-o, spre finele anului trecut, la un eveniment GOmentorship, organizat de Răzvan Crişan. Acum am emoţii din nou, în faţa unei audienţe online.

Vă mulţumesc dacă aveţi răbdare până la finalul înregistrării şi vă mai mulţumesc o dată :) dacă îmi trimiteţi şi un feedback la ce aţi văzut şi auzit.

Educaţia prin valori 21

Din: 19 January 2011

Anul a început cu o reformă – a educaţiei –, care ar fi fost ideală acum vreo 15 ani. E binevenită şi acum, dar, venind mai târziu, întâmpină dificultăţi mai mari. Nu doar sistemul e pus în faţa reformei, ci şi felul în care ne uităm la el.

Noua Lege a învăţământului prevede un rol mai important al părinţilor în consiliile de administraţie ale şcolilor şi liceelor. Deşi sunt părinte de copii la şcoală şi în curând la liceu, cumva, vestea asta nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. Pe lângă propria experienţă, nu puţini sunt oamenii care îmi povestesc terifiaţi că, la şedinţele cu părinţii, tocmai părinţii insistă ca odraslele lor să primească cât mai multe teme şi să fie înscrişi la cât mai multe activităţi extraşcolare. Acumularea de informaţie şi activităţi e în continuare tot ceea ce mulţi părinţi înţeleg printr-o bună educaţie.

Am fost de curând, în Bucureşti, la un târg al liceelor străine de top din Europa şi SUA. Am intrat în vorbă cu organizatorii şi am auzit ceva ce nu am auzit niciodată în România. Pentru ei era important ce anume carieră îşi doresc copiii mei, dar mai important era ce fel de oameni îmi doresc eu ca ei să devină. Cunoştinţe de vârf pot dobândi în multe locuri, la preţuri comparabile. Dar fiecare liceu de top îşi formează elevii într-un anume fel, îi încurajează şi îi educă să îmbrăţişeze anumite valori, şi nu altele. Citește mai departe 

Veşti bune 7

Din: 12 January 2011

Deşi vremea e gri, vremurile mi se arată în culori mai calde. De curând am descoperit cel mai bun post de muzică de ascultat în România – RockFm. Vă spun şi frecvenţa, 100.6 pentru Bucureşti, pentru că n-o găsiţi nici pe site-ul lor, nici pe pagina de facebook. Fiecare melodie e o bucurie şi nu e întreruptă de niciun dj în pană de inspiraţie sau deficit de inteligenţă. Nu ştiu cine se ocupă de playlist-uri dar o face perfect pe gustul meu. Dac-ar face şi o televiziune de ştiri, aş strânge donaţii pentru o statuie.

Am mai descoperit în vacanţă o carte excelentă – Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, a lui C.S. Lewis şi un serial care mă ţine lipit de laptop în fiecare seară – Lie to Me, cu Tim Roth în rolul principal şi o echipă de actori excelenţi în jurul lui. Toţi, experţi în depistarea minciunilor prin descifrarea microexpresiilor faciale şi a semnalelor nonverbale ale trupului.

Apropo de minciuni, contrar tuturor aşteptărilor, am prins veşti bune şi dinspre guvernanţi. În plus faţă de adoptarea noii legi a educatiei, am citit zilele trecute despre două… nu ştiu cum să le zic. Nu sunt iniţiative, ci acceptări din partea guvernului Boc a două inţiative lăudabile. Una e a Băncii Mondiale, pentru formarea unui “cap limpede” al guvernului, după model englezesc, care să se ocupe de priorităţile şi strategia pe termen mediu şi lung a României. Detalii aici.

Cealaltă aparţine Amcham şi Consiliului Investitorilor Străini, pentru înfiinţarea Consiliului Consultativ Fiscal cu rol în rescrierea Codului Fiscal. Detalii aici. Să fie asta mintea de pe urmă a guvernului sau un nou exerciţiu de imagine început bine şi terminat prost? N-am reuşit să-mi dau seama după feţele lor.

Nu în ultimul rând, am depăşit 1.000 de prieteni pe facebook. Nu ştiu exact ce să fac cu ei, dar sentimentul e plăcut :).

Intelectuali și lideri 1

Din: 28 December 2010

În Dilema Veche din 23-29 decembrie mi-a apărut un interviu legat de Asociația Erudio și de Erisma, programul nostru de leadership creativ, la 5 ani de când am început. Am povestit cu Mircea Vasilescu despre ceva ce ne preocupă pe amândoi. Dilema Veche s-a aplecat în acest număr asupra complicatei teme a relației dintre intelectuali și lideri. De oricare sau între oricare părți v-ați afla, revista abundă și de această dată de perspective interesante. 
Puteți citi interviul aici.

Vremurile din noi 2

Din: 21 December 2010

Dimitrie Gusti spunea, acum 80 de ani, că „individul nu este social pentru că trăieşte în societate, ci pentru că societatea trăieşte în individ“. Cred că e util, la peste 20 de ani de la încercarea de înfiinţare a unei noi societăţi, să ne punem întrebarea ce fel de societate trăieşte azi în noi şi cum o să arătăm noi mâine. Ce-am reuşit, ce n-am reuşit încă?

Cred că am reuşit să redobândim sentimentul de proprietate individuală. E esenţial în funcţionarea normală a oricărei societăţi şi l-am deprins, într-un final, nu fără sincope de parcurs. Dar acum ştim ce înseamnă să avem ceva al nostru şi suntem dispuşi să facem orice pentru a ne apăra proprietatea. Ce n-am reuşit încă pe deplin e să punem în acord proprietatea individuală cu spaţiul comun. Locul pe care nu-l împărţim cu nimeni cu locurile în care suntem obligaţi să trăim laolaltă. Citește mai departe 



↑ Sus