There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Binele care (nu) se vede 5

Din: 7 March 2012

Am ascultat zilele trecute o emisiune la radio BBC World Service. Subiectul discuţiei era rolul şi misiunea mass-media în ziua de azi. Moderatoarea de la Londra avea public invitat în studio şi reprezentanţi ai unor instituţii media prin telefon. Participau jurnalişti de la BBC, CNN, Al Jazeera, un post rusesc şi altele câteva. Când moderatoarea a făcut turul de microfon, interlocutorii şi-au expus punctul de vedere legat de misiunile proprii. Ruşii au clamat exclusivitatea – capacitatea de a transmite informaţii pe care publicul nu le găseşte în altă parte -, arabii, obiectivitatea – independenţa faţă de perspectiva occidentală asupra evenimentelor din Orientul Mijlociu –, iar CNN şi BBC s-au prezentat ca fiind o „forţă a binelui“ – care nu doar informează despre ce se întâmplă în lume, ci încearcă să schimbe în bine lumea din jurul lor.

În acest moment, moderatoarea a avut o inspiraţie de moment şi a întrerupt discuţia jurnaliştilor întrebându-i pe cei prezenţi în studio câţi dintre ei cred că mass-media sunt o forţă a binelui în lume. I-a rugat să ridice mâna şi apoi au urmat câteva secunde de tăcere. Răspunsul, venit cu o uşoară schimbare de voce a moderatoarei, a fost: „No show of hands“. Niciunul dintre cei prezenţi în studio nu considera că mass-media sunt o forţă a binelui în lume.

În termeni de profunzime a dezbaterii, tocmai se dezgropase o mină de aur: jurnalişti de top ai lumii se vedeau ca fiind o forţă a binelui pentru publicul lor, iar publicul lor nu-i vedea deloc aşa. Era cumva obligatoriu ca dezbaterea să se transforme în dialog, ceea ce s-a şi întâmplat. De aici încolo, şansele unei concluzii care să pună la un loc ambele perspective devin posibile. Citește mai departe 

Realitatea trasă de păr 9

Din: 7 February 2012

Duminică după-amiază ninsoarea alterna cu lapoviţa şi, cum urma să fac un drum prin oraş, am deschis televizorul să văd cum e prin Bucureşti. M-am îngrozit. Atât ţara, cât şi Capitala erau arătate ca fiind sub asediul viscolului şi îngheţului. Pe unul dintre canale, o moderatoare vocifera către primarul Oprescu despre condiţii impracticabile ale carosabilului în plin centrul Capitalei, pe altul o altă reporteriţă vorbea agitat despre revolta bucureştenilor faţă de autorităţile locale şi aşa mai departe.

M-am grăbit să ies din casă înainte ca totul să se blocheze iremediabil. Când am urcat în taxi l-am întrebat pe şofer cum se circulă. „Bine“, mi-a zis, liniştit. Cum „bine“, am zis, că la televizor zice că e dezastru. „E, la televizor…, acolo caută doar senzaţionalul şi panica. Nu prea au treabă cu realitatea“. Am tăcut, tinzând să-l judec ca fiind unul dintre aceia care sunt împotriva tuturor, din principiu. Dar, străbătând oraşul dintr-o parte într-alta, a trebuit să-i dau dreptate. Maşinile erau puţine, străzile principale curăţate, utilaje destul de multe, niciun ambuteiaj sau semn de catastrofă iminentă. Citește mai departe 

Despre ştiaristică 4

Din: 4 September 2009

(articol apărut în numărul din 1 septembrie al Revistei 22)
Cu copiii mei sunt în etapa în care încerc să-i ajut să-şi reprezinte cât mai bine, cât mai relevant lumea care-i înconjoară, cu particularităţile şi generalităţile sale. Ei îşi culeg unele informaţii de la ştiri, însă lumea pe care ştirile de la noi le-o creează e mai degrabă confuză.

Ştiariştii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariştii de ştiri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută şi difuzează astăzi ştiri. Deşi ştirile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzaţia pe care mi-o creează adesea e că ştirile de la noi îşi creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spaţiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de ştiaristică m-a trimis, prin contradicţie, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Ştiri pe care le poţi folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipseşte în România, şi pentru mine, şi pentru copiii mei. Îmi lipsesc ştiri care să îmi folosească realmente la ceva. Citește mai departe 



↑ Sus