There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Cum ne uităm la ei 1

Din: 25 June 2014

Recent începutul scandal din familia pre­zi­dențială e un bun prilej să reflectăm asupra modului în care ne uităm la politicieni și, în general, la oamenii publici. Suntem împărțiți în câteva categorii.

Prima e formată din cei pe ca­re subiectul nu-i mai in­te­resează. Pentru care toți po­liticienii sunt incompetenți și ticăloși, deci vinovați de tot ce se întâmplă rău în țara as­ta. Pentru ei, acest scandal nu e decât a mia re­con­fir­ma­re că au dreptate. Faptul că, pe măsură ce nu-i in­te­re­sează mai tare, vor avea din ce în ce mai multă dreptate, nu pare să-i de­ranjeze.

A doua e formată din antibăsiștii radicali. Și ei sunt împărțiți în două subcategorii. Una e cea a antibăsiștilor de partid și de trust media. Ăș­tia-s oamenii pentru care dispariția lui Bă­ses­cu de pe scena politică va fi vecină cu recon­versia profesională, emoțională și mentală. Vor trebui să învețe din nou să meargă pe pi­cioarele lor, neajutați de Băsescu. Am fi ten­tați să zicem că nu va fi o așa mare problemă și ei vor fi reorientați rapid de către stăpânii lor înspre o nouă pradă. Dar asta nu va fi ușor deloc, pen­tru că nu mai există la ori­zont o pradă ca Băsescu, ca­re să fie atât de puternică în­cât să poată lătra la ea atâția atârnători. Aparatul politic și mediatic antibăsist împreună cu publicul lui s-au dezvoltat atât de mult în lupta cu „dic­tatorul“, încât orice țintă ul­terioară va fi acut insu­fi­cien­tă. Citește mai departe 

Fărașe “made in USA” Comments Off on Fărașe “made in USA”

Din: 15 April 2014

Ceea ce noi vedeam foarte clar din interior, de la Washington și Bruxelles se vedea un pic aburit. Știu asta nu doar din auzite sau citite, ci și din discuții cu oficialii lor. Corupția en­demică, sistemică a ad­mi­nis­trației centrale și locale a unei țări nu e o problemă. E o cangrenă. Ea distruge, în­cet și sigur, întreg țesutul social. După care se extinde la vecini. Deși poate suna ci­nic, șansa noastră a fost cri­za din Ucraina și anexarea Cri­meei de către Rusia. Două masive state estice, profund corupte, aproape iremediabil, am fi fost tentați să spunem acum câteva luni.

Dar uite că unul dintre ele și-a activat an­ti­corpii, cu sacrificii grele, dar a făcut-o. Aceas­tă mișcare disperată a trezit, pe de o parte, bătrâna bolnavă din Est, maica Rusie, care a profitat rapid și i-a amputat vecinei teritoriul, iar pe de altă parte, bătrânul Occident, căzut de două decenii într-un soi de letargie au­to­suficientă bazată de iluzia că, odată cu dez­membrarea dușmanului tradițional, URSS, trea­ba se va rezolva încet, dar sigur.

Lăsată de capul ei, treaba nu doar că nu se rezolvă, ci se complică. Citește mai departe 

Taxele, credința și banii 27

Din: 5 February 2013

540 de milioane de euro pe an primesc cul­tele religioase din taxele colectate de statul român. (erată 08.02.2013: suma reală prevăzută în bugetul de stat pe 2013 e de 70 mil. euro, nu 540 cum publicase mass-media în 02.02.2013). Cam 200 de biserici pe an au fost construite după 1989. Peste 4.000 în total. Majoritatea banilor merg înspre Biserica Or­to­doxă. N-o să fac o paralelă cu numărul de spitale, de școli sau de biblioteci care ar fi putut fi construite cu acești bani. Pentru că nu asta e ideea. Ideea e că sta­tul român n-ar trebui să fi­nanțeze cultele religioase cu niciun leu. Punct.

Opțiunea religioasă și prac­ticarea religiei sunt chestiuni private, nu de stat. Rolul normal al statului e să fi­nan­țeze doar acele activități pe care cetățenii săi nu le pot finanța sau organiza singuri. Cum se califică cultele religioase la acest criteriu? Nicicum. Ele pot să se finanțeze, dar nu vor. Ar fi de muncă, ar fi de ges­tionat mult mai atent relația cu enoriașii. E mai simplu să primească. E mai simplu să stea cu mâna întinsă, în loc să pună osul și mintea la treabă. Mai ales că mâna asta întinsă ține mereu în mânecă buletine și ștampile de vot.

Dacă tot se discută acum revizuirea Cons­tituției, poate avem curajul să abordăm tran­șant ipocrizia cultelor religioase fi­nan­țate de stat, mai cu seamă a Bisericii Orto­doxe, beneficiarul majoritar, și să ima­gi­năm o formă modernă și echitabilă de se­parare autentică a statului de religie. Citește mai departe 

Vremurile din noi 2

Din: 21 December 2010

Dimitrie Gusti spunea, acum 80 de ani, că „individul nu este social pentru că trăieşte în societate, ci pentru că societatea trăieşte în individ“. Cred că e util, la peste 20 de ani de la încercarea de înfiinţare a unei noi societăţi, să ne punem întrebarea ce fel de societate trăieşte azi în noi şi cum o să arătăm noi mâine. Ce-am reuşit, ce n-am reuşit încă?

Cred că am reuşit să redobândim sentimentul de proprietate individuală. E esenţial în funcţionarea normală a oricărei societăţi şi l-am deprins, într-un final, nu fără sincope de parcurs. Dar acum ştim ce înseamnă să avem ceva al nostru şi suntem dispuşi să facem orice pentru a ne apăra proprietatea. Ce n-am reuşit încă pe deplin e să punem în acord proprietatea individuală cu spaţiul comun. Locul pe care nu-l împărţim cu nimeni cu locurile în care suntem obligaţi să trăim laolaltă. Citește mai departe 

Aş vrea un primar biciclist 14

Din: 5 April 2010

Zilele astea am descoperit Bucureştiul cu bicicleta. Pentru prima dată. Bucureştiul zgomotos şi periculos al marilor bulevarde dar şi Bucureştiul fermecător al străduţelor liniştite, flancate de case frumoase deşi, poate, uneori un pic cam pestriţe.

Până acum m-am uitat la biciclişti în străinătate cu admiraţie iar în România cu mirare. În străinătate îi admiram pe cei, din ce în ce mai mulţi, pe biciclete, pentru că mi se păreau exponenţii unui stil de viaţă mai bun. Mai curat, mai sănătos, mai natural, mai vesel. Am rămas cu părerea asta chiar şi după ce, în Viena, vreo doi erau cât pe ce să mă calce pentru că mergeam aiurea pe benzile rezervate lor.

În România mă uitam cu mirarea dată de lipsa înţelegerii. Nu prea înţelegeam unde şi cum pot trăi ei în Bucureşti bucuria mersului pe bicicletă. Pe carosabil nu au cum, pentru că şoferii nu sunt obişnuiţi sau educaţi să ţină cont de altcineva în afară de propria maşină, pe trotuare nu, pentru că sunt înţesate de maşini urcate una peste alta, iar pe pistele special “amenajate” iar nu au cum, pentru că sunt pline de gropi, de maşini parcate şi de pietoni, neobişnuiţi, la rândul lor, cu altcineva în afară de ei înşişi. Şi oriunde s-ar afla, am văzut de nenumărate ori, biciclişti în mers atacaţi de haite dezlănţuite de câini vagabonzi. Citește mai departe 

Invitat – Oana Pellea despre Jurnalul ei 9

Din: 24 May 2009

Oana Pellea a scris un jurnal. El va vedea lumina tiparului luna viitoare, la Humanitas. Când mi-a povestit de el, am rugat-o să îmi scrie pentru blog un text despre această experienţă. E o bucurie şi o onoare pentru mine să deschid secţiunea de invitaţi a blogului cu o prietenă de suflet.

“Domnul Cosmin ce scotoceşte prin creiere şi suflete de oameni mă întreabă “ce ai învăţat din faptul că ai scris o carte?” Răspunsul e simplu: nimic. Pentru că nu am scris o carte. A avea această pretenţie ar fi de-a dreptul, din partea-mi, nesimţire. A nu se crede că oricine (adică eu) care înşiruie cuvinte pe un fir mai mult sau mai puţin logic, este şi scriitor. NU! Nici vorbă. Definitv NU!

Citește mai departe 



↑ Sus