There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Psihologi obsedați de manageri psihopați 3

Din: 2 April 2014

A spune că unii manageri de top sunt psihopați e un truism inutil. Așa sunt și unii avocați, preoți, profesori sau artiști. Chiar și unii psihologi. A spune că majoritatea managerilor de top sunt psihopați e o aroganță gratuită. Obsesiile nu fac diferențe, sunt la fel de păguboase indiferent de meseria gazdei. Când ele devin, însă, măsura lucrurilor și, în special măsura profesională cu care evaluăm stările de fapt, intrăm pe o gheață foarte subțire.

Probabil că, prin natura meseriei, mulți psihologi intră în contact mai degrabă sau doar cu manageri cu o simptomatologie de psihopatie acută. În cei peste 20 de ani de când mă învârt în lumea business-ului autohton am avut șansa unor interacțiuni ceva mai bogate. Da, există oameni cu probleme de comportament la vârful ierarhiilor din companii. Însă, în egală măsură, există oameni care sunt modele de comportament pentru cei din subordine. Între acești poli dăm de o majoritate de manageri care se străduiesc din răsputeri să-și îndeplinească obiectivele pentru care sunt plătiți și să-i ajute și pe alții să facă asta.

Acest efort e guvernat, cel mai adesea, de presiuni al căror număr și intensitate psihologii nu le pot nici măcar visa, darămite trăi. În lumea reală accesul la o funcție de conducere nu e o plimbare în parc sau o reverie pe canapea. Nu există un consiliu de înțelepți care îi invită în capul mesei pe cei mai atenți, mai sensibili, mai pricepuți și mai devreme acasă dintre noi. E o luptă pentru putere care are în centru performanța și în jurul ei capacitatea de a crea și menține relații productive. Adică în stare să producă valoare. Citește mai departe 

Cum vrea şefu’ 15

Din: 3 February 2010

Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piaţa Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanţ de cafenele bucureştene cu nume intelectual. M-am aşezat la o masă, am comandat şi apoi, pentru că se însera şi lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puţin după aceea, chelneriţa a intrat în cameră şi a redus lumina la nivelul „aproape întuneric“. Urmând rumoarea celorlaţi clienţi, am rugat-o să o lase aşa cum era, pentru că aş vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că aşa vrea şefu’, să fie lumina scăzută, „de cafenea“. Apoi, uitându-se în jur şi văzând feţele celorlaţi (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar aş putea să o las un pic mai mare, pentru că şefu’ nu e acum aici!“. Deşi soluţia părea mulţumitoare, nu mi-am putut reţine o întrebare: „dar credeţi că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea şefu’ de acasă sau cum vor clienţii din încăpere?“. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă şi-a revenit în câteva secunde şi mi-a răspuns pe un ton mai scăzut şi resemnat: „Cum vrea şefu’“. Era clar că, înainte de mine, şi ea pierduse lupta. Citește mai departe 

Am o propunere 13

Din: 9 July 2009

(Articol apărut în numărul din 7 iulie al Revistei 22)
M-am tot gândit cum s-ar putea crea un sistem în care administraţia centrală să poată beneficia de expertiza mediului privat corporatist în chestiuni de management, eficienţă şi organizare, fără a fi obligată la depolitizare. Şi am imaginat o soluţie în care toată lumea să aibă de câştigat, fiecare parte contribuind cu ceva. Prin părţi înţeleg pe de o parte managerii privaţi competenţi, pe de cealaltă miniştrii şi alţi lideri politici. Nu în ultimul rând, mă aştept să avem de câştigat şi noi, cei care ar trebui să ne bucurăm de rezultatele cooperării eficiente între cele două, azi, tabere. Citește mai departe 



↑ Sus