There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Succesul la feminin Comments Off on Succesul la feminin

Din: 28 March 2013

Un cotidian de afaceri de la noi relata recent, sub titlul „Portretul unei femei de succes”, ascensiunea femeii care e considerată cel mai de succes broker imobiliar din SUA ultimelor două decenii. Doarme în medie patru ore pe noapte şi nu şi-a mai luat o vacanţă de peste 20 de ani. Articolul se încheia aşa: „Când nu lucrează sau nu aleargă, lucru foarte rar întâlnit, Dolly îşi petrece timpul cu soţul şi cei doi copii”. „M-aş descrie ca fiind o persoană cu o viaţă echilibrată, însă copiii mei nu spun acelaşi lucru. Ei se află într-o competiţie permanentă cu telefoanele mele. De fiecare dată când îmi sună telefonul, ei simt o ameninţare. Vor ca toată atenţia mea să fie îndreptată către ei. Este foarte drăguţ”.

Putem să clasăm cazul ca fiind unul extrem. Femeia „e dusă cu capul“, o maşină de vânzări şi comisioane non-stop. Dar trebuie să admitem că, din ce în ce mai frecvent, succesul unei femei în afaceri e descris în mass-media astfel. E acesta cel mai dezirabil portret? Citește mai departe 

Între realități 1

Din: 25 September 2012

Eșecul total al ultimelor două încercări de privatizare – Cupru Min și Oltchim – duce înspre o singură concluzie: autoritățile statului român nu mai sunt în stare nici măcar atât, să vândă onorabil ce mai avem de vândut.

Dat fiind că eșecurile sunt democratic dis­tri­buite în spectrul politic, nu mai avem de un­de să așteptăm miracole. Falimentul încer­că­rilor de a administra eficient companiile sta­tului a condus către soluția an­gajării de management pri­vat. Faptul că pe lista scurtă a pri­milor zece candidați pen­tru a ocupa postul de director al Ta­rom nu se află niciun ro­mân e îngrijorător în cel mai înalt grad. Fie România nu are ni­ciun fel de manageri de top com­petenți, fie niciunul din­­tre ei nu vrea să aibă de-a fa­ce cu companiile noastre de stat.

Dacă ne uităm, însă, și la „câștigătorii“ lici­ta­țiilor de la Cupru Min și Oltchim, vedem des­tul de clar că nici investitorii serioși nu prea vor să aibă de-a face cu companiile statului ro­mân. Statul nostru a ajuns în postura ne­fericită de a nu fi în stare nici să administreze, nici să negocieze, nici să vândă. Adică de a nu mai fi un interlocutor credibil pentru ni­meni.

Ăsta e rezultatul unei serii lungi de guvernări lip­site de viziune și rezultate. Drumul înainte al României a ajuns un diptic care are pe o parte lista lui Barroso, iar pe cealaltă an­ga­jamentele față de FMI. Citește mai departe 

Statul care ne pierde 7

Din: 21 August 2012

În mediul privat viața nu e deloc ușoară. Se muncește mult, adesea foarte mult, într-un mediu stresant, competitiv și mereu în schim­bare. Totul trebuie făcut într-un fel în care să producă mai mult decât cos­tă. Altminteri, lumea pleacă acasă.

Într-o firmă de stat, viața e in­comparabil mai ușoară. Se muncește puțin, adesea foar­te puțin, într-un mediu lejer, necompetitiv și deloc în schim­bare. Totul se face într-un fel în care produce mai puțin de­cât costă. Și, cu toate astea, nimeni nu pleacă acasă.

Acoperite de incomprehensibila degringoladă din mediul politic al ultimelor câteva luni, au trecut prea puțin observate dezvăluirile re­cente privind situația din câteva companii-fa­nion ale statului român: Poșta Română, Ta­rom și Hidroelectrica. Citește mai departe 

Îmi pare rău 10

Din: 16 February 2011

Traian Băsescu a declarat, recent, că nu e adeptul privatizării Poştei Române sau a CFR. Îmi pare rău. Mi-aş fi dorit să fie adeptul normalizării unor servicii din epoca de piatră. Şi mi-aş mai fi dorit ca preşedintele să decidă ce fel de adept e după ce face o călătorie incognito cu trenul (rapid ori accelerat, n-am pretenţii exagerate) sau o vizită la sediul Poştei de lângă Hala Traian. Eu le-am făcut pe amândouă şi sunt adeptul privatizării rapide, pe un leu, a ambelor fosile.

Am călătorit de curând cu trenul, cu nişte prieteni, de la Bucureşti la Braşov şi înapoi. Prima impresie, în Gara de Nord, a fost un pic şocantă. Paza la intrarea pe peron era extrem de strictă. Nu trecea nimeni fără bilet. Pe moment, m-am bucurat, m-am simţit ceva mai în siguranţă. Siguranţa a durat, însă, doar până ne-am instalat în vagon, unde se perindau nestingheriţi cerşetori, vânzători, „muţi“ cu bileţele şi brelocuri, pe care nu părea să-i fi controlat nimeni, niciodată. Erau ca la ei acasă. După ce trenul a plecat, am fost şi martorii unei minuni. Un olog, care a trecut prin vagon tânguindu-se şi târându-se pe jos, a revenit după câteva minute, alergând din sens opus de frica controlorilor. Care controlori au apărut agale şi tacticoşi. Şi, pe măsură ce avansau în vagon, amuţeam de uimire. Vagonul era împărţit în două rânduri de scaune: unul pe o parte, cu un şir de locuri, altul pe cealaltă parte, cu două şiruri de locuri. Controlorii erau doi, arătau de parcă dormiseră în şanţ şi îşi împărţiseră munca judicios – unul composta biletele pe dreapta, iar celălalt biletele pe stânga. Citește mai departe 

Top şi topuri 7

Din: 12 November 2010

Luni dimineaţă voi vorbi în cadrul Zilelor Biz despre cel mai recent top realizat de Revista Biz împreună cu Unlock Research, “TOP 30 Branduri personale ale antreprenorilor români”. Clasamentul e un rezultat al scorurilor obţinute pe trei direcţii principale: notorietate, performanţă şi atractivitate.

Topul are la bază o cercetare calitativă şi cantitativă pe un eşantion de 200 de persoane, reprezentativ la nivelul populaţiei Bucureştiului pentru segmentul cu vârsta cuprinsă între 25-40 ani, venituri mari, educaţie superioară, “gulere albe”, care lucrează în companii mulţinationale sau în firme active în mediul de business.

Conceptul de brand personal e, încă, unul foarte nebulos în spaţiul public românesc, inclusiv în cel de business. Sper ca acest top şi metodologia lui să mai arunce puţină lumină. Până atunci însă, cum afară e destul de mult soare, vă propun două scurte exerciţii: unul de reprezentativitate şi unul de predicţie:

Prima întrebare către voi e care sunt brandurile personale de antreprenori români pe care le apreciaţi cel mai mult (Q1 – Top 5)?

A doua întrebare e care credeţi că au fost brandurile personale de antreprenori români pe care eşantionul descris mai sus le-a apreciat cel mai mult (Q2 – Top 5)?

Vă mulţumesc anticipat tuturor pentru răspunsuri. Citește mai departe 

Pentru cei mai buni dintre noi 16

Din: 10 August 2010

Un titlu care ar putea stârni iritare. Cum adică, există unii între noi care sunt mai buni decât noi înşine? Eu cred că da şi mai cred că doar prin ei vom scoate capul la lumină.

Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.

De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.

Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv). Citește mai departe 

Bucuria de acasă 5

Din: 14 July 2010

Printr-o conjunctură norocoasă, am avut şansa să fiu în Spania, în seara finalei Campionatului Mondial. Am văzut meciul la o terasă animată şi de spanioli, şi de olandezi. Într-un semn de remarcabilă curtoazie, transmisia era preluată de pe ITV, în limba engleză.

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis. Citește mai departe 

Împotriva noastră 12

Din: 19 May 2010

Lupta crâncenă care se dă acum nu e pentru 25% din salariile bugetarilor, ci pentru 100% din supravieţuirea noastră. România a încetat să fie un stat modern odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Venirea comuniştilor la putere a însemnat nu doar decuplarea de la mecanismele economiei de piaţă, singurele capabile să producă bunăstare pe termen lung. Decimarea fizică a elitelor României a însemnat înlocuirea unei clase sociale care fusese educată temeinic să dea înapoi societăţii cu o adunătură de parveniţi lipsiţi de scrupule, al căror unic scop era să ia. Prin orice mijloace, cu orice preţ, să ia totul de la cei care aveau.

Ăsta a fost modelul fundamental pe care s-a clădit statul român comunist şi ăsta e modelul în care statul român postcomunist încă funcţionează. Doar că, acum, principalul loc din care toată lumea vrea să ia e statul. Mai exact, bugetul statului. El e singurul care pare să aibă resurse nelimitate şi care n-a contenit, în ultimii 20 de ani, să şi facă promisiuni nelimitate. Citește mai departe 

Aşa cum ar trebui 17

Din: 11 May 2010

să arate România, am văzut-o descrisă în discursul preşedintelui Băsescu către conducerea PD-L-ului la întâlnirea de ieri. De la alegerea lui Emil Constantinescu încoace nu am mai auzit un discurs politic care să simt că îmi reprezintă interesele în această măsură. Nu am afinităţi politice pentru vreun partid sau personale pentru vreun politician. Am însă afinităţi pentru un tip de Românie exact aşa cum o descrie Traian Băsescu aici. Îmi doresc un stat care să încurajeze întâi munca, nu pomana, performanţa, nu pilele, responsabilitatea, nu bătaia de joc şi preocuparea pentru viitor, nu doar pentru prezent.

Traian Băsescu nu e întruchiparea acestor idealuri. Din discursul lui de ieri, pare însă cel mai aproape de ele. Iar faptul că, din postura de şef al statului, are curajul şi demnitatea să le impună partidului de guvernământ, mi se pare un pas crucial înainte.

Dacă PD-L-ul ar reuşi în acest mandat măcar jumătate dintre cerinţele preşedintelui, ar fi un moment istoric cel puţin la fel de important ca revoluţia din 1989. Atunci s-a schimbat forma de guvernare. Acum s-ar schimba felul de guvernare. Iar asta ar putea să facă din România, în următorii 20 de ani, un loc în care să merite să trăieşti. Citește mai departe 

O ţară de nota 10 25

Din: 22 December 2009

(Articol apărut în numărul din 22 decembrie al Revistei 22)
Statul român, în accepţiunea lui de aparat administrativ, a demonstrat în ultimele două decenii că materia în care a dovedit cea mai consecventă performanţă este aceea de a ne complica vieţile. Mai întotdeauna în regim de urgenţă, în regimul ordonanţelor de urgenţă. Din ce în ce mai multe legi, norme de aplicare ce se bat cap în cap, instituţii care se suprapun şi se contrazic, structuri parazitare, reglementări stufoase şi ambigue. Un întreg hăţiş pe care statul l-a creat într-un fel în care un cetăţean sau o firmă să nu se poată descurca decât apelând mereu la stat. Un sistem în care statul nu consumă resurse în primul rând pentru subiecţii lui, ci mai ales pentru funcţionarii lui, pentru propria perpetuare şi extindere. E un cerc vicios care trebuie rupt.

Ce-ar fi dacă, la 20 de ani de la revoluţie, ne-am propune să facem din România o ţară de nota 10? Nu doar la figurat, ci şi la propriu. O ţară împărţită în 10 regiuni administrative, condusă cu 10 ministere şi colectând doar 10 taxe. O ţară în care orice text de lege să nu aibă mai mult de 10 pagini iar orice contract cu o autoritate publică să fie publicat pe internet în maximum 10 zile. Citește mai departe 



↑ Sus