There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Cum se desface? 1

Din: 1 April 2014

Am văzut de curând, în cadrul festivalului One World România, un documentar foarte provocator – Cum se face, realizat de regizorul polonez Marcel Łoziński între 2002 și 2006. Pelicula putea foarte bine să fie filmată oricând în România ultimilor 25 de ani.

Totul a plecat de la un interviu dat de Piotr Tymochowicz, un cunoscut consultant de me­dia și PR pentru politicieni de vârf din Polonia, în care acesta pretindea că nu e nicio d­i­fe­rență între a crea brand de politician și a promova o mar­că de proteze dentare. Așa a apărut ideea de a recruta o mână de tineri polonezi obiș­nuiți pentru a-i transforma, în urma unor traininguri și exer­ciții riguroase, în poli­ti­cieni de succes. Echipa de filmare a fost alături de acest demers, în punctele sale mai importante, pe parcursul a pa­tru ani.

Cum e de bănuit, pe ecran se întâmplă lucruri care te lasă cu gura căscată. Sentimentul de perplexitate e accentuat și de faptul că în fa­ța ochilor tăi nu se derulează un film artistic, o ficțiune, ci un documentar, cu oameni reali care nu joacă pe nimeni, ci încearcă să câș­tige un rol de influență în spațiul politic, aju­tați de profesioniști de top. Citește mai departe 

Pact de necoabitare 2

Din: 30 April 2013

Îmi vine din ce în ce mai greu să scriu ar­ti­co­le cu subiect politic. Am sentimentul că scriu în răspăr cu realitatea politică românească, că, pe măsură ce o împing prin cuvinte într-o parte, ea o ia în cealaltă. Ur­măresc anevoios și mișcările politice. Mi se pare o con­ti­nuă pierdere de timp și de energie. Tot ce pare că mer­ge bine iese prost și invers. Mă văd în postura de a cri­ti­ca mult mai des decât îmi pro­pun, iar asta pentru că nu mai văd idei, proiecte și oa­meni în care să cred și pe ca­re să le sprijin. Am o pro­ble­mă, așa că o să iau măsuri. O să fac un pact de necoabitare cu o lume politică care și-a des­co­perit subit vocația coabitării. Mă recon­for­tea­ză un singur gând: n-o să ne simțim lipsa.

Anul 2013 va fi încununat de „realizări“: un text de Constituție coordonat de Crin An­to­nescu, aspirant la funcția de loază supremă în stat, un model de regionalizare asumat de Liviu Dragnea, tătucul unuia dintre cele mai se­vere modele de sărăcie la nivel județean din România, o sumedenie de companii de stat date pe mâna unor manageri privați al că­ror singur contact cu me­diul privat a fost demult, în pri­vata din spatele curții.

Absorbția de fonduri eu­ro­pe­ne pe următorul exercițiu fi­nanciar va fi fulminantă. O pre­­vestesc remarcile făcute de re­prezentanții Comisiei Euro­pe­ne în martie: „Propunerea fă­cută de Guvernul României nu întruneşte încă minimele condiții de calitate și cre­di­bi­litate pentru a permite un di­a­log informal eficient privind viitoarele documente de pro­gramare. La ul­ti­ma întâlnire, toate minis­te­rele au expus pro­priile lor nevoi sectoriale, fă­ră să fie susținute de o viziune strategică și fă­ră să fie suficient și consistent raționalizate și coordonate“. Ne-au spus elegant nu doar că suntem varză, ci chiar mai multe verze. Ur­mează barză, mânz și viezure, dar pe banii noștri, nu ai lor. Citește mai departe 

Taxele, credința și banii 27

Din: 5 February 2013

540 de milioane de euro pe an primesc cul­tele religioase din taxele colectate de statul român. (erată 08.02.2013: suma reală prevăzută în bugetul de stat pe 2013 e de 70 mil. euro, nu 540 cum publicase mass-media în 02.02.2013). Cam 200 de biserici pe an au fost construite după 1989. Peste 4.000 în total. Majoritatea banilor merg înspre Biserica Or­to­doxă. N-o să fac o paralelă cu numărul de spitale, de școli sau de biblioteci care ar fi putut fi construite cu acești bani. Pentru că nu asta e ideea. Ideea e că sta­tul român n-ar trebui să fi­nanțeze cultele religioase cu niciun leu. Punct.

Opțiunea religioasă și prac­ticarea religiei sunt chestiuni private, nu de stat. Rolul normal al statului e să fi­nan­țeze doar acele activități pe care cetățenii săi nu le pot finanța sau organiza singuri. Cum se califică cultele religioase la acest criteriu? Nicicum. Ele pot să se finanțeze, dar nu vor. Ar fi de muncă, ar fi de ges­tionat mult mai atent relația cu enoriașii. E mai simplu să primească. E mai simplu să stea cu mâna întinsă, în loc să pună osul și mintea la treabă. Mai ales că mâna asta întinsă ține mereu în mânecă buletine și ștampile de vot.

Dacă tot se discută acum revizuirea Cons­tituției, poate avem curajul să abordăm tran­șant ipocrizia cultelor religioase fi­nan­țate de stat, mai cu seamă a Bisericii Orto­doxe, beneficiarul majoritar, și să ima­gi­năm o formă modernă și echitabilă de se­parare autentică a statului de religie. Citește mai departe 

Despre o nouă mişcare politică 27

Din: 25 November 2009

(Articol apărut în numărul din 24 noiembrie al Revistei 22)
Se întâmplă tot mai des în ultima vreme să fiu întrebat dacă nu mă reîntorc în politică. În pofida răspunsului negativ pe care îl dau de fiecare dată, aproape nu e eveniment public la care să particip unde să nu fiu abordat de oameni care vor să iniţieze o mişcare politică nouă. Pe undeva, energia pe care o simt acum în jur e aceeaşi cu cea pe care am simţit-o în mine în 2000 când, după ce am avut de ales între Iliescu şi Vadim, am pornit înfiinţarea URR.

Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democraţie, aceste opţiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaşti ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reuşit să obţinem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta şi moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democraţie, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulţumiţi de opţiunile dintre care trebuie să-şi aleagă preşedintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare şi tehnici de manipulare, nu în valori şi comportamente. Citește mai departe 

Nu înţeleg 3

Din: 13 October 2009

În chestiunea comisarului european, România e ori cel mai bun negociator ori cel mai prost. Cale de mijloc nu e. Nu ştim cum va arăta rezultatul dar începutul procesului sună destul de cunoscut. Am mai scris pe acest blog despre lipsa de măsură, ca sindrom al clasei noastre politice.

Pretenţia de a ocupa poziţia de comisar european pe agricultură îmi pare că se înscrie în aceeaşi linie. A lipsei de măsură. Cum să pretinzi să conduci agricultura europeană (o treime din bugetul Uniunii Europene), când tu nu eşti în stare să ridici de la pământ propria agricultură, nici măcar cu bani de pomană? Citește mai departe 

Măsura civilizaţiei 6

Din: 16 September 2009

Unul dintre lucrurile foarte importante care lipseşte din comportamentul multor personaje publice din România e măsura. Toţi oamenii de afaceri străini care mi s-au plâns de-a lungul timpului că oficialii români le cer şpagă, nu se plângeau atât de faptul în sine, care e răspândit şi dincolo de graniţele vestice ale României. Ei erau uimiţi în primul rând de pretenţiile complet exagerate ale celor corupţi. Nu prezenţa corupţiei deranja cel mai mult, ci lipsa ei de măsură.

Când oameni publici vorbesc (în parlament, la televizor sau aiurea) nu faptul că vorbesc e neapărat deranjant, ci că sunt în stare să vorbească mult mai mult decât e oricine în stare să asculte. Nu au nici măsura lor, nici a celorlalţi. Citește mai departe 

Despre ştiaristică 4

Din: 4 September 2009

(articol apărut în numărul din 1 septembrie al Revistei 22)
Cu copiii mei sunt în etapa în care încerc să-i ajut să-şi reprezinte cât mai bine, cât mai relevant lumea care-i înconjoară, cu particularităţile şi generalităţile sale. Ei îşi culeg unele informaţii de la ştiri, însă lumea pe care ştirile de la noi le-o creează e mai degrabă confuză.

Ştiariştii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariştii de ştiri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută şi difuzează astăzi ştiri. Deşi ştirile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzaţia pe care mi-o creează adesea e că ştirile de la noi îşi creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spaţiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de ştiaristică m-a trimis, prin contradicţie, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Ştiri pe care le poţi folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipseşte în România, şi pentru mine, şi pentru copiii mei. Îmi lipsesc ştiri care să îmi folosească realmente la ceva. Citește mai departe 

De neoprescu 3

Din: 9 August 2009

(Articol apărut în numărul din 4 august al Revistei 22)
Ca locuitor al Bucureştiului, am şi eu un of. M-am săturat de primari care, imediat ce sunt aleşi, nu mai vor să fie primari, vor să fie altceva. Mi-aş dori şi eu un primar care să vrea să fie primar. Atât. Primar bun. De la cap la coadă. Toată ziua. Patru ani, măcar.

Pare o boală naţională de neoprit. Primarul Oprescu a anunţat recent că ia în considerare o posibilă candidatură la preşedinţie. Nu importă dacă, până la urmă, va candida sau nu. Am tot votat primari care vroiau să fie miniştri, prim-miniştri, preşedinţi sau mai ştiu eu ce. Toţi sunt la promoţie: doi într-unu’! Votezi unul şi al doilea răsare după prima ploaie. Citește mai departe 

Am o propunere 13

Din: 9 July 2009

(Articol apărut în numărul din 7 iulie al Revistei 22)
M-am tot gândit cum s-ar putea crea un sistem în care administraţia centrală să poată beneficia de expertiza mediului privat corporatist în chestiuni de management, eficienţă şi organizare, fără a fi obligată la depolitizare. Şi am imaginat o soluţie în care toată lumea să aibă de câştigat, fiecare parte contribuind cu ceva. Prin părţi înţeleg pe de o parte managerii privaţi competenţi, pe de cealaltă miniştrii şi alţi lideri politici. Nu în ultimul rând, mă aştept să avem de câştigat şi noi, cei care ar trebui să ne bucurăm de rezultatele cooperării eficiente între cele două, azi, tabere. Citește mai departe 

Ce-am învăţat din alegerile europarlamentare 7

Din: 11 June 2009

În primul rând am învăţat că nu învăţăm mai nimic din ce trăim. După o primă gură de aer proaspăt generată de prezenţa în fruntea listei PD-L a unui onorabil trio extra-politic (Macovei, Ungureanu şi Preda) a urmat duşul rece al “succesului” starletei de Dorobanţi, pe care o despart de cealaltă Elenă prezidenţială antedecembristă doar vârsta, culoarea părului şi grosimea buzelor. Citește mai departe 



↑ Sus