There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Cum vrea şefu’ 15

Din: 3 February 2010

Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piaţa Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanţ de cafenele bucureştene cu nume intelectual. M-am aşezat la o masă, am comandat şi apoi, pentru că se însera şi lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puţin după aceea, chelneriţa a intrat în cameră şi a redus lumina la nivelul „aproape întuneric“. Urmând rumoarea celorlaţi clienţi, am rugat-o să o lase aşa cum era, pentru că aş vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că aşa vrea şefu’, să fie lumina scăzută, „de cafenea“. Apoi, uitându-se în jur şi văzând feţele celorlaţi (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar aş putea să o las un pic mai mare, pentru că şefu’ nu e acum aici!“. Deşi soluţia părea mulţumitoare, nu mi-am putut reţine o întrebare: „dar credeţi că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea şefu’ de acasă sau cum vor clienţii din încăpere?“. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă şi-a revenit în câteva secunde şi mi-a răspuns pe un ton mai scăzut şi resemnat: „Cum vrea şefu’“. Era clar că, înainte de mine, şi ea pierduse lupta. Citește mai departe 

Decât un drum 10

Din: 17 November 2009

(Articol apărut în publicaţia “Decât o revistă”)
Eram cu familia la ţară, la conacul unui foarte bun prieten. Are şi el un băiat, bun prieten cu băieţii mei. Spre imensa bucurie a celor trei copii, el le-a construit un fel de căsuţă într-un copac, un cub de lemn ca un cuib pentru visele lor. Le-a cumpărat pensule, vopsea de diferite culori şi le dă liber la vopsit.

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea. Citește mai departe 

Respect pentru realitate 11

Din: 2 October 2009

Lăudabilă campania “Noi vrem respect” iniţiată de Realitatea TV. Din păcate îi lipseşte un lucru important ca ea să fie pe deplin demnă de respect. Cade exact în păcatul pe care îl reproşează politicienilor: evitarea responsabilităţii. Dacă şi-ar fi respectat până la capăt publicul telespectator, şi-ar fi asumat partea de responsabilitate în crearea situaţiei pe care acum o deplânge.

Realitatea e că aceşti politicieni atât de condamnabili astăzi nu au apărut din neant. Ei, cu toată lipsa lor de respect, au fost promovaţi asiduu, ani de-a rândul, zi de zi, de o mass-media în care Realitatea TV s-a încolonat riguros. Gigi Becali, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu şi mulţi alţii asemenea, pe care din respect pentru publicul respectabil ar fi trebuit să nu-i vedem niciodată la un post de televiziune care se, şi ne respectă, şi-au luat porţia de prime-time, audienţă şi putere, inclusiv de la Realitatea TV. Citește mai departe 

Păcat 6

Din: 27 August 2009

Ieri am fost la concertul Madonnei. Pentru spectacol am un singur cuvânt – desăvârşit. Pentru organizare am tot unul – dezamăgitor. Madonna a arătat cum se face un show ca la carte în faţa unui public înghesuit ca nişte vite într-un staul plin de praf, călcând pe sticle şi pahare goale sau pe jumătate goale, fără culoare de trecere, fără toalete suficiente, fără nici o urmă de ordine care să merite în vreun fel preţul plătit.

Nu zic că e doar vina manierei de (dez)organizare, a avut legătură şi cu calitatea unei părţi a publicului, suficient de nesimţită încât să arunce totul pe jos şi să ne oblige pe toţi să stăm câteva ore într-o groapă de gunoi. Citește mai departe 

“Dar mai am încă multe de spus…” 8

Din: 19 August 2009

Marţi dimineaţă am fost la dezbaterea pe proiectul Legii Învăţământului, la Palatul Parlamentului. La masa ascultătorilor: Boc, Anastase, Andronescu şi Miclea. La masa vorbitorilor, toată floarea cea vestită a lumii universitare româneşti: rectori, prorectori, şefi de asociaţii şi de sindicate. Toţi vorbitorii au exprimat multiple opinii divergente. Un singur lucru i-a unit – incapacitatea de a formula un punct de vedere în 3 minute, câte avea fiecare alocate. Teoretic. Pentru că practic, mai toţi vorbeau până când moderatorul, cu chiu cu vai, vorbind peste ei, ca la televizor, reuşea să-i mute de la microfon. Citește mai departe 

De neoprescu 3

Din: 9 August 2009

(Articol apărut în numărul din 4 august al Revistei 22)
Ca locuitor al Bucureştiului, am şi eu un of. M-am săturat de primari care, imediat ce sunt aleşi, nu mai vor să fie primari, vor să fie altceva. Mi-aş dori şi eu un primar care să vrea să fie primar. Atât. Primar bun. De la cap la coadă. Toată ziua. Patru ani, măcar.

Pare o boală naţională de neoprit. Primarul Oprescu a anunţat recent că ia în considerare o posibilă candidatură la preşedinţie. Nu importă dacă, până la urmă, va candida sau nu. Am tot votat primari care vroiau să fie miniştri, prim-miniştri, preşedinţi sau mai ştiu eu ce. Toţi sunt la promoţie: doi într-unu’! Votezi unul şi al doilea răsare după prima ploaie. Citește mai departe 

Cum ieşim din ce-am intrat? 7

Din: 23 June 2009

(articol apărut în numărul din 23 iunie al Revistei 22)
Am intrat într-un cerc vicios. Pe măsura ce ne înjurăm mai tare politicienii, câştigă teren politicieni mai demni de înjurat.
Politica e o meserie. Ca în orice altă meserie, te duci la serviciu, faci ceva şi apoi te uiţi să vezi ce-a ieşit. Dacă tot timpul ţi se spune că a ieşit prost, şi asta în principal din cauză că tu eşti în neregulă, şansele să dezvolţi o atitudine pozitivă faţă de ce faci sau faţă de cei pentru care faci sunt minime. Practic, sunt zero. Citește mai departe 



↑ Sus