Nu sunt toți la fel 1
Prin 2011, când Ialomițianu și Ariton conduceau cele mai importante ministere, Finanțele și Economia, ajunsesem la concluzia că votul meu e inutil. Că dacă nici PDL, principalul partid de dreapta, nu e în stare să coopteze la guvernare miniștri dacă nu competenți, măcar inteligenți, pentru vârful ministerelor, atunci chiar nu mai are niciun rost să-mi bat capul. Apoi a venit Guvernul Ungureanu, care trăgea și el după sine niște cozi de topor gen Oprea sau Berca, dar adusese și câteva nume tinere, întrucâtva dătătoare de speranță.
N-am apucat să sperăm prea mult pentru că „structurile“, inclusiv cele din PDL, s-au simțit date la o parte și au reacționat dărâmând Guvernul Ungureanu după numai câteva luni de mandat.
Ce a urmat va rămâne consemnat ca o perioadă neagră în istoria modernă a României, dar pentru mine a fost trezirea la o realitate pe care o ocolisem. Dincolo de evidentele asemănări, există și două diferențe semnificative între taberele politice de la noi.
O primă asemănare ține de lipsa de pregătire, experiență și competență a celor care sunt propuși pentru funcțiile de conducere. Deși fac foarte mare tapaj pe subiect în alegeri, când e să umple puterea pe care tocmai au câștigat-o, apar la înaintare două categorii distincte de demnitari: fie aceleași fețe obosite și chestionabile care s-au mai perindat prin „n“ guverne și ministere, fie niște iluștri necunoscuți și nepricepuți. De Ialomițianu sau Ariton n-auzise nimeni până să fie numiți miniștri și n-a mai auzit nimeni nici după ce n-au mai fost miniștri. Ca să fim exacți până la capăt, nu prea auzea nimeni de ei nici cât erau miniștri, deși portofoliile lor cântăresc cel mai greu în economia guvernului. Citește mai departe
