There is always a way to be better.

Cosmin Alexandru [Old] | There is always a way to be better.



Cum ne uităm la ei 1

Din: 25 June 2014

Recent începutul scandal din familia pre­zi­dențială e un bun prilej să reflectăm asupra modului în care ne uităm la politicieni și, în general, la oamenii publici. Suntem împărțiți în câteva categorii.

Prima e formată din cei pe ca­re subiectul nu-i mai in­te­resează. Pentru care toți po­liticienii sunt incompetenți și ticăloși, deci vinovați de tot ce se întâmplă rău în țara as­ta. Pentru ei, acest scandal nu e decât a mia re­con­fir­ma­re că au dreptate. Faptul că, pe măsură ce nu-i in­te­re­sează mai tare, vor avea din ce în ce mai multă dreptate, nu pare să-i de­ranjeze.

A doua e formată din antibăsiștii radicali. Și ei sunt împărțiți în două subcategorii. Una e cea a antibăsiștilor de partid și de trust media. Ăș­tia-s oamenii pentru care dispariția lui Bă­ses­cu de pe scena politică va fi vecină cu recon­versia profesională, emoțională și mentală. Vor trebui să învețe din nou să meargă pe pi­cioarele lor, neajutați de Băsescu. Am fi ten­tați să zicem că nu va fi o așa mare problemă și ei vor fi reorientați rapid de către stăpânii lor înspre o nouă pradă. Dar asta nu va fi ușor deloc, pen­tru că nu mai există la ori­zont o pradă ca Băsescu, ca­re să fie atât de puternică în­cât să poată lătra la ea atâția atârnători. Aparatul politic și mediatic antibăsist împreună cu publicul lui s-au dezvoltat atât de mult în lupta cu „dic­tatorul“, încât orice țintă ul­terioară va fi acut insu­fi­cien­tă. Citește mai departe 

Electoratul de dreapta, alegeri grele 6

Din: 12 May 2014

S-au terminat și alegerile europarlamentare din România. Aproape imediat cum au în­ce­put. E clar deja că partidelor le e indiferent câți și ce fel de parlamentari trimit la Bru­xel­les. Pentru cele de pe dreap­ta, cel puțin, miza e p­o­zi­țio­narea pentru negocierile de unificare de după 25 mai. În strania logică a politicii ro­mânești, rostul tuturor sci­ziunilor și atacurilor fratricide din ultimul an e marea îm­păcare. Nu ni se mai cere să votăm pentru ce votăm, ci pentru ce urmează să votăm. Aportul de democrație ori­gi­nală al României în Europa continuă voios.

Iar cel mai voios, pentru încă vreo două săp­tămâni bănuiesc, e președintele Băsescu. Op­țiunea lui, veche, dar mereu reînnoită, pentru Elena Udrea ne-a intrigat din nou pe cei care aș­teptam ceva mai mult de la domnia sa. Și de la finalul domniei sale. Această ieșire din scenă, cu miza pe câștigătorul imposibil, e o încununare nefericită a fantasticelor lupte pe care președintele le-a dus în ultimii zece ani, împotriva oricăror obstacole.

Primul președinte de dreapta postdecembrist a fost răpus de un sistem ti­căloșit, al doilea, de o femeie loială. Noi, votanții de dreap­ta, suntem răpuși sistematic de lipsa președinților noștri de înțelegere a ceea ce ne-am dori să reprezinte în numele nostru. Dar, cum e foarte po­sibil ca președinții să știe mai bine ca mine ce-și doresc vo­tanții de dreapta din Ro­mâ­nia, o să vorbesc doar în nu­mele meu. Citește mai departe 

O rugăminte pentru președinte 11

Din: 20 March 2012

Fac parte din acea categorie de cetăţeni care îşi doreşte să aibă încredere în instituţiile statului şi în oamenii care le conduc. Dorinţa asta nu mi se trage din România, ci de la primele vizite în străinătate pe care le-am făcut, ca student, la începutul anilor ’90. Atunci am văzut pentru prima dată în Austria că oamenii îşi respectau instituţiile şi liderii şi am tras concluzia că există o legătură strânsă între asta şi nivelul de trai şi de civilizaţie al unei ţări. Trăind cu această filosofie de raportare la spaţiul public, tind să iau în serios acele lucruri pe care le aud de la conducătorii statului român care privesc realităţi pe care le resimt în fiecare zi.

Acum câteva zile, preşedintele României a transmis un mesaj important pentru mine: acela că s-a supărat pe Petrom şi că a întrerupt orice legătură cu ei pentru că au făcut un profit excesiv în 2011. Înainte să continui, simt că e utilă precizarea că nu am niciun fel de interese politice ori financiare, nici cu vreo instituţie a statului, nici cu Petrom sau OMV.

Am însă calitatea de finanţator, şi pentru unele, şi pentru altele. Din perspectiva asta, aş vrea să mă exprim. Cum lucrez de 20 de ani în mediul privat, supărarea şefului statului pe cea mai mare companie privată din România mi-a ridicat câteva semne de întrebare. Ele au legătură în principal cu beneficiile pe care statul român, al cărui reprezentant suprem e domnia sa, le are de pe urma nivelului preţului carburanţilor şi a performaţei economice a Petrom. Citește mai departe 

Trezirea la viață 19

Din: 24 January 2012

PDL a fost trezit la viaţă, la viaţa noastră vreau să zic, prin ultima metodă posibilă: aplicarea de şocuri electrice. Primul şoc i-a fost aplicat de un profesionist, doctorul Raed Arafat, care n-a cedat presiunilor şi şi-a menţinut punctul de vedere corect şi echilibrat, chiar cu preţul funcţiei ministeriale. Clasa politică s-a uitat la el ca la un animal dintr-o specie necunoscută. Chiar dacă el se bucura de o largă recunoaştere şi recunoştinţă din partea celor mai mulţi votanţi. Al doilea şoc l-a aplicat populaţia ieşită în stradă, cu mic, cu mare, cu tânăr, cu bătrân, cu golani şi cu intelectuali. Frustrări mocnite în toate ungherele societăţii s-au inflamat la propriu şi la figurat pe străzile marilor oraşe. Al treilea şoc, probabil nu şi ultimul, a fost aplicat prompt de reprezentanţii societăţii civile. Ignoraţi sau aruncaţi în derizoriu de o guvernare adesea arogantă şi autistă, au răspuns acum invitaţiei la dialog cu un refuz nu doar justificat, ci şi foarte previzibil.

După 3 ani în care organismul PDL n-a răspuns la niciun fel de stimuli în afară de propriile umori şi propriii paraziţi, ianuarie 2012 marchează trezirea la viaţă. Asta ar putea fi o veste bună, dacă partidul de guvernământ vrea să mai trăiască împreună cu noi sau o veste proastă, dacă starea de izolare prelungită i-a afectat definitiv PDL-ului capacitatea de supravieţuire. Citește mai departe 

Aşa cum ar trebui 17

Din: 11 May 2010

să arate România, am văzut-o descrisă în discursul preşedintelui Băsescu către conducerea PD-L-ului la întâlnirea de ieri. De la alegerea lui Emil Constantinescu încoace nu am mai auzit un discurs politic care să simt că îmi reprezintă interesele în această măsură. Nu am afinităţi politice pentru vreun partid sau personale pentru vreun politician. Am însă afinităţi pentru un tip de Românie exact aşa cum o descrie Traian Băsescu aici. Îmi doresc un stat care să încurajeze întâi munca, nu pomana, performanţa, nu pilele, responsabilitatea, nu bătaia de joc şi preocuparea pentru viitor, nu doar pentru prezent.

Traian Băsescu nu e întruchiparea acestor idealuri. Din discursul lui de ieri, pare însă cel mai aproape de ele. Iar faptul că, din postura de şef al statului, are curajul şi demnitatea să le impună partidului de guvernământ, mi se pare un pas crucial înainte.

Dacă PD-L-ul ar reuşi în acest mandat măcar jumătate dintre cerinţele preşedintelui, ar fi un moment istoric cel puţin la fel de important ca revoluţia din 1989. Atunci s-a schimbat forma de guvernare. Acum s-ar schimba felul de guvernare. Iar asta ar putea să facă din România, în următorii 20 de ani, un loc în care să merite să trăieşti. Citește mai departe 



↑ Sus